Mythos – miturile Greciei antice povestite celor mari

„Mitul este o formă de demență a umanității primitive, pe care ar trebuie s-o extirpăm din civilizațiile superioare.” E.B.Taylor

Poți să faci trei lucruri cu o idee: s-o repeți, să-i găsești mici variații sau să faci cu totul altceva. Stephen Fry a luat miturile grecești și cu mici variații, le-a transformat într-o satiră frumoasă și acidă, sau, dacă vreți, în povești de adormit maturii. Și de ce nu ar fi făcut-o: este notorie preocuparea pentru lecturile copiilor și crearea poveștilor pentru ca aceștia să înțeleagă lumea mai bine. Așa au apărut biblii povestite celor mici, fizica cuantică explicată pe înțelesul bebelușilor (pe bune!), desconsiderându-i pe cei care, de facto, dau banii pentru acestea.

S-o luăm de la capăt. De la începuturi, de la prima carte de Mituri ale Greciei Antice citită cu lanterna sub plapumă, plină de intrigi între zei, iubiri interzise, unde dreptatea este a celui care deține forța, unde găsim prima atestare istorică a Sindromului Stockholm (Persefona) și o multitudine de incesturi, fraticide și filicide. E drept că la 7 ani, nu prea te gândești decât la faptul că sunt eroi, admiri frumusețea zeițelor și probabil l-ai fi vrut pe Zeus drept tovarăș de joacă.

Miturile au fost și/sau sunt, motorul existenței noastre. Construim istorii pentru a da sens vieții noastre, fie că bârfim cu un prieten sau scriem/citim acest articol. Ceea ce i-a reușit lui Fry în Mythos, a fost să repovestească miturile în unul din cele mai populare stiluri pentru adulți: bârfa. Dintr-un articol din Scientific American MIND aflăm că bârfa ca fenomen social consolidează – sau pedepsește lipsa de moralitate și responsabilitate, dezvăluie agresivitate pasivă, izolând și rănind pe ceilalți, servește ca proces de ajutor social, construiește și menține un sentiment de comunitate, interese, informații și valori comune, începe o curtare care ajută individul să-și găsească partenerul dorit, sfătuindui pe ceilalți și furnizează un mecanism individ-individ pentru diseminarea informațiilor. Dacă ar fi comparăm rolurile acestor fabulații sociale cu cele caracteristice miturilor, nu am găsi decât diferențe inconsistente, părerea mea. Oh, Fry a pus gaz pe foc, făcând din Olimp un sat atât de ușor de bârfit!

Să-l luăm pe Zeus, descris de autor ca un curvar ordinar, viclean, avid de putere și cu complexele sale oedipiene:

„Pentru învingători, prada de război. Ca un CEO care tocmai a încheiat preluarea foarte dificilă a unei companii, Zeus voia să scape de vechea conducere și să-și aducă oamenii lui. El le-a alocat fraților săi câte un domeniu, câte o sferă de responsabilitate divină. Președintele Nemuritorilor își alegea cabinetul.”

Cred că și pentru Cronos s-ar fi găsit vreun diagnostic, omul s-a îndrăgostit de soră-sa, Rhea, și-a castrat tatăl, este și el o primă atestare istorică, de data acesta, a canibalismului, mâncându-și copii. Într-un dialog, construit suficient de bine, încât să te facă să îl citești în gând, pe roluri, autorul descrie procesul în stilul său nonșalant, de parcă ar discuta vremea:

„Bineînțeles, Cronos se apropie. Umbra lui o acoperi amenințător pe Rhea.

Dă-mi copilul, spuse el.

Stăpâne preatemut, bărbate…

Rhea îi aruncă o privire rugătoare.

De ce nu mă lași să-l păstrez pe acesta? Uită-te la el, e atât de dulce, atât de inocent. Atât de inofensiv.

Cu un râs aspru, Cronos înșfăcă pruncul bine înfășat din brațele ocrotitoare ale Rheei și-l înfulecă dintr-o singură înghițitură, cu scutec cu tot. Acesta se duse pe gât în jos, fără să atingă nimic. Lovindu-se cu pumnul în piept, o dată , apoi de două ori, Cronos, scoase un râgâit sonor și o lăsă pe biata nevastă suspinând de durere.”

All in one, cartea aceasta de mituri, este și o împletire măiastră de dialoguri bine structurate, scurte și suficient de aerisite ca să nu te plictisească, dar să ofere suficientă informație pentru a decide cărui personaj îi vei ține partea. Dialogurile informale, interpersonale permit să accentueze stilul de bârfă ironică/ povestioară/prostioară, care poate fi repovestită și la o bere, în pauzele de publicitate.

Fry își continuă satira cu rădăcini în grotescul incestului, fraticidului și un fel de jem’enfous în corectitudinea politică, luând în derâdere unul din laitmotivele cărții – „așa au fost timpurile”. În același timp, ca într-un adevărat mit (dar și bârfă cumsecade), se pedepsește lipsa de moralitate și responsabilitate, prin faptul că de cele mai multe ori, vinovații își vor primi pedeapsa: Cronos a fost osândit de Zeus să numere infinitul, Zeus a fost pedepsit de Hera, Hera a fost pedepsită de numeroasele amante ale lui Zeus, încrezuții s-au înecat la mal, fetele urâte au devenit prințese, prințesele arogante au devenit păianjeni etc.

Autorul reușește să facă din Spuma Mării, Frumoasa Afrodită, o soacră ordinară (dacă articolul va fi citit de viitoarea mea soacră, Dumneavoastră nu sunteți nici pe departe ordinară, sunteți minunată, că doar mă voi mărita cu fiul Dumneavoastră, nu al altcuiva). Aceasta își pune nora, Psyche să separe grâul de năut, mei, ovăz, o chinuie mai ceva decât în basmul Cenușăresei (!) în schimbul libertății fiului ei, Eros. Pe lângă cruzime, zeița mai este descrisă ca având „un râs – nedemn de o zeiță a iubirii și a frumuseții – care se plasa undeva între cotcodăcit și un cârâit strident..”. În una din puținele povești de dragoste reușite ale Greciei Antice, povestea se termină cu o nuntă, cu o familie mare și care nu adoarme noaptea cu rețete de noi de otrăvuri în gând.

În capitolul Îndrăgostiți, autorul repovestește istoriile de dragoste celebre, multe din ele mai scurte decât media pe țară pentru cuplurile din generația XZY, pline de dramă, sarcasm și detalii picante, făcând referințe, atunci când îi convine la marii clasici britanici, în acest caz citându-l pe Shakespeare:

„Leandru ar mai fi trăit cine știe cât, deși Hero se călugărise, de n-ar fi fost dogoarea unei nopți de vară. Bietul băiat s-a dus să facă baie în apele Hellespontului, dar, din nenorocire, pe când înota, i s-a pus un cârcel la picior și s-a înecat. Însă cronicarii nesăbuiți ai vremii aceleia au scornit, nu știu de unde, că s-ar fi omorât din pricina frumoasei Hero din Sestos. Toate acestea nu-s decât minciuni gogonate. Oamenii au dat ortul popii de când e lumea și pământul și-au ajuns hrană pentru viermi, dar nu din dragoste”. După cum ați înțeles, Leandru și Hero au fost niște îndrăgostiți nefericiți.”

Ca un adevărat britanic, Fry e foarte modest în a-și arăta erudiția. Îți poți da seama de adevărata muncă depusă în culisele acestei auta-da-fe a zeilor, după notele de subsol. Acestea fac referire nu doar la clasicii mari, dar dau definiții, și povestesc unele legende într-o frază. De exemplu, nota 129 povestește despre faptul că Beirutul își ia numele de la Beroe, o oceanidă care le-a fost dădacă zeilor. Nota 152 explică că Tantal este numele unui mic dulăpior care conține carafe cu două sau trei tipuri de băuturi, de obicei, cognac, whisky sau rom. Băuturile sunt expuse, dar dulăpiorul este încuiat, fiind astfel tentant de aproape, dar inaccesibil copiilor. În Postfață, autorul oferă o adevărată selecție de surse antice și moderne de mituri, cu mici descrieri și analize ale celor mai populare dintre aceste, unele de-a dreptul fascinante.

În încheiere, Stephen Fry confirmă încă o dată că miturile/istoriile/fabulațiile ne-a ajutat să prosperăm din cele mai vechi timpuri, iar în lumea noastră modernă ne fac să ne simțim conectați cu ceilalți – atât timp cât se bârfește corect. În Mythos, el reușește să demonteze mituri, să construiască altele, să descrie niște eroi complecși cu superficialitate lucrată atent, să ne facă să râdem, pentru că ne recunoaștem în spețele care reflectă comportamente specifice atât vânzătoarei de la piață, cât și bufonilor zilei (politicieni, starlete, șeful incompetent, soacra, vecina de la 7, politicieni). Opera merită tratată cu seriozitatea unui tratat de bârfe, care în toată neseriozitatea acesteia, te face să mai și bocești, sau să înjuri pe alocuri. Și apoi, citând-ul pe Fry, „a te cufunda în lumea mitologiei grecești este o adevărată plăcere”. Nu este recomandată copiilor și nici încuiaților.

Despre Stephen Fry: Stephen John Fry (n. 24 august 1957) este un actor, scriitor și om de televiziune englez. A jucat între 1986 și 1995 în serialul produs de BBC A Bit of Fry&Laurie, alături de Hugh Laurie. Eu am râs cu lacrimi la scheciurile lor. Le găsiți pe Youtube. A interpretat rolul principal în filmul Wilde, rol care i-a adus o nominalizare pentru cel mai bun actor în 1998 la premiile Golden Globe.

Între 2001 și 2006 a fost gazda premiilor BAFTA. A narat versiunea audio a cărților din seria Harry Potter. Este autorul a peste 10 cărți, dintre care trei autobiografii. Continuă să ne facă să râdem prin seriile BBC.

Mythos. Miturile Greciei repovestite de Stephen Fry