Despre Bogdan Suceavă e greu să scrii în câteva cuvinte ce reprezintă pentru literatura română contemporană. Cu atât mai mult pentru că nu trăiește în România, ci tocmai în SUA. Și ca să fie și mai complicată treaba, nu s-a dezis niciodată de formația lui de matematician, combinând cum numai el știe profesoratul cu cealaltă „meserie” a lui, cea de scriitor. Prolific (eram să scriu productiv, dar m-am oprit la timp) și ca profesor, dar și ca scriitor, se pare că Bogdan Suceavă e în plină ascensiune, ceea ce nouă ne impune o singură atitudine: să-l citim, să-l urmărim și, de ce nu, să-l provocăm la noi și noi explorări literare.
Îi mulțumesc pentru dialog și vouă, dragii noștri cititori, vă doresc să-l citiți, dacă n-ați făcut-o până acum, sau să-l recitiți!
Cel mai recent volum al dvs se cheamă „Istoria lacunelor” și aș dori să începem dialogul de la titlul acestuia. Ce înseamnă lacuna pentru dvs. – scriitorul? Dar pentru dvs. – matematicianul? Ce dimensiune capătă lacuna în istoria dvs. personală?
Lacuna este o absență în istoria noastră culturală, o pagină alba în imaginarul comun, care invită la contribuții culturale. Fie prin investigație, fie prin completarea tardivă a lacunei, suntem motivați să intervenim cultural. Istoria lacunelor propune o viziune menită să identifice și să sugereze subiecte demne de interes, un algoritm de generare a ceea ce poate fi contribuție nouă și interesantă. În momentul în care identifici acele pagini albe, știi ce-ai avea de făcut, știi ce lipsește, știi care ți-e locul în construcție. Istoria lacunelor e o invitație la curaj intelectual: urmărești anumite teme pentru justificarea lor istorică. În cartea aceasta mi-am îngăduit să fiu și scriitor și matematician deopotrivă, un lux pe care alte teme nu mi l-au îngăduit.
Ca matematician nu lucrați foarte mult cu dimensiunea temporală, timpul nu prea contează pt matematicieni (spre deosebire de fizicieni, să spunem). Și, totuși, pare că aveți o relație aparte cu timpul ca dimensiune (numai dacă ne uităm la titlurile publicate până acum și tot ne dăm seama că pt dvs timpul și istoria/istoriile au o semnificație aparte). De unde fascinația pentru timp?
Dar nu e deloc adevărat că timpul nu ar conta pentru matematicieni! Cine oare a lăsat această impresie? Algebriștii? Atunci a lor să fie culpa și ei să remedieze o asemenea nefericită lipsă în materie de imagine publică! Pentru a da un singur contraexemplu de situație în care ideea de timp e esențială pentru modelare, să amintim că atunci când producem imaginea unei curbe parametrizate, parametrul care descrie parcurgerea respectivei curbe e inspirat de timp, ca și cum o particulă s-ar mișca de-a lungul respectivei traiectorii. În lucrări ca aceasta e vorba despre timp (sunt mii de astfel de lucrări). Timpul inspiră în matematică măsuri și obiecte, studii și abordări susținute de o varietate de metode. Ca să argumenteze că timpul poate fi reprezentat de-a lungul unei axe, la 1350 Nicole Oresme făcea trimitere la Aristotel, care a sugerat că timpul este o măsură continuă. Felul cum reprezentăm timpul a constituit o fascinație pentru artiști și cercetători ai științelor de dintotdeauna.
Ați început să publicați în primii ani de după 1989 și cariera dvs. de scriitor s-a construit în același timp cu cea de profesor de matematică la o facultate din SUA. Cum de v-ați găsit timp pentru ambele?
Sunt, până acum, 16 cărți de literatură scrise în limba română, alături de peste 60 de lucrări de matematică, sau de istorie a matematicilor și didactică. E o construcție în plină evoluție și nu m-aș plânge vreodată că a fost greu. Detaliile de parcurs nu interesează. Important e ca fiecare dintre lucrările de matematică și fiecare dintre volumele de literatură să fie utile celor pentru care au fost scrise. E o bătălie care se dă în fiecare zi, pe fiecare nouă pagină. Cere disciplină și concentrare, cere un soi aparte de încăpățânare, dublată de determinarea de a nu părăsi câmpul culturii române, în pofida dificultăților, a adversităților și a oricăror tensiuni. California mă ajută foarte mult să produc cărți care aparțin culturii române: inspiră, e un loc inteligent, stabil, unde sunt ferit de adversitățile care mi-ar fi consumat atât de mult timp, dacă aș fi trăit în București. De unde am avut timp? – Timpul pe care l-am câștigat ca să scriu e cel economisit din diferendele sterile care însoțesc condiția de român. Le-am sărit pe acelea.
Lacuna este o lipsă, o stare de ne-cunoaștere, datorată unor întâmplări. Dar lacuna mai poate fi interpretată și ca o nevoie de cunoaștere (recunosc că am lacune și atunci caut să aflu cât mai multe). În matematică ce rol joacă lacuna? Dar când vă aflați în plin proces de creație cum alegeți să vă raportați la o astfel de „problemă”?
Îmi place foarte mult întrebarea aceasta, pentru că, de fapt, creionează ideea centrală a volumului Istoria lacunelor. Am propus un import de metodă dinspre lumea științelor spre teritoriul literaturii. M-a interesat să descriu un mecanism care generează literatură, așa cum în matematici avem tehnici care generează exemple interesante, menite să ilustreze anumite clase de obiecte. Tot astfel ne putem întreba: pentru literatură avem astfel de proceduri, ca un fel de mașinărie de generat romane sau piese de teatru? Istoria lacunelor e o pledoarie pentru rostul și îndreptățirea literaturii, un argument în favoarea unor teme pline de substanță, care pot fi importante pentru că suplinesc informație, acolo unde informația respectivă lipsește. Identificarea lacunelor importante devine motivație pentru scrierea literaturii, precum și pentru lecturile noastre, pentru felul cum ne gândim și ne așezăm viața. Pentru fiecare dintre ideile care ne sunt importante căutăm ordinea narativă, iar acolo unde discursul e fragmentat, suntem provocați să intervenim. Nu încetăm să căutăm explicații pentru episoadele care lipsesc din tablourile care întregesc lumea noastră culturală.
În mod sigur românii aleg să trăiască altfel timpul decât americanii. Cum vă împăcați cu diferențele de timp românesc vs timp american?
Pentru mine nu există această diferență. Trăiesc la fel în ambele culturi. Muncesc la fel în ambele lumi. Nu gândesc diferit un produs cultural pentru America de cel pe care-l gândesc pentru România.
Există o legătură intrinsecă între lacună și timp. Credeți că timpul le rezolvă pe toate? Sunteți adeptul unei astfel de teorii?
Nu neapărat: 🙂
Veniți destul de des în România, sunteți la curent cu evoluția vieții publice și, în particular, literare de aici. Cât de mult timp vă ia să vă racordați la ceea ce se întâmplă aici? Este o necesitate să nu vă simțiți rupt de „acasă”? Credeți în continuare că România este „acasă” pentru dvs.?
Cultura română este acasă. Cultura română înseamnă acest mediu în care pot funcționa, pot să produc pentru audiența interesată din România. Cultura română înseamnă Editura Polirom, cu redactorii extrem de profesioniști, cu întreaga echipă care m-a ajutat foarte mult să realizez, în decursul anilor, Venea din timpul diez, Noaptea când cineva a murit pentru tine, Memorii din biblioteca ideală, Republica, Istoria lacunelor, iar, din ianuarie 2017, ediția de buzunar de la Miruna, o poveste. Cultura română înseamnă studenții care sunt interesați de cărțile mele, tinerii care îmi scriu mesaje și îmi cer sfaturi. Cultura română e un acasă plin de prieteni care mă susțin prin interesul lor pentru ceea ce construiesc eu. Apreciez foarte mult tot ceea ce înseamnă o atmosferă care ajută lucrărilor, un mediu fertil propice creației și inteligenței.
Nu întâmplător am ales acest interval de timp pentru interviul nostru. Pentru că sărbătoarea, fie ea Crăciunul sau Paștele, redimensionează din punct de vedere temporal întâmplările personale și semnificațiile pe care le acordăm. Și tot acum facem celebrele bilanțuri. Al dvs. cum e, dă cu plus sau cu minus pentru 2017?
Am avut o carte nouă la Polirom, Istoria lacunelor, am avut lucrări publicate în Mathematical Intelligencer și în American Mathematical Monthly, alături de alte jurnale matematice. Una dintre lucrările mele a fost inclusă în antologia Best Writings on Mathematics 2016, apărută la Princeton Univ Press în martie 2017. M-a bucurat faptul că romanul Republica, apărut la finele anului 2016, a fost nominalizat primăvara trecută la premiile pentru proză ale Observatorului cultural, și spun că m-a bucurat pentru că e un lucru destul de greu să mai rămâi în vreun joc literar la 21 de ani după ce ai plecat din România. E nevoie de mai mulți oameni care să pună literatura înaintea jocurilor, ceea ce mi se pare tot mai greu în vremuri sărace. A fost un an în care am continuat, atât de mult cât am putut, o rubrică săptămânală la Evenimentul zilei, pe care am întrerupt-o doar atunci când programul meu devenise foarte solicitant. Poate și pentru că depărtarea te invită la aproximări ale percepțiilor. Anul acesta am acceptat mai multe invitații să vorbesc în diverse universități sau la diferite conferințe în California. N-aș fi făcut acest bilanț dacă n-aș fi primit această întrebare, pentru că nu cred în asemenea momente de sumar. Important e să muncești cu plăcere și să-ți urmezi ideile. Să vorbesc eu despre izbânzi? Ar trebui ele singure să vorbească.
Sunt scriitori care scot ediții revizuite serios la propriile lor cărți, pentru ei se pare că timpul aduce un plus de cunoaștere sau o schimbare de optică. La dvs. cum e? Credeți că „Istoria lacunelor”, de exemplu, ar putea avea peste 3 ani, o ediție revizuită și adăugită?
Nu, nu am făcut niciodată asta. Miruna, o poveste, a avut trei ediții, și nu sunt modificări de la prima până la ultima. Pentru Venea din timpul diez, la fel, au fost trei ediții la Polirom, și nu am făcut modificări pe text. Atunci când trimit o carte la tipar știu cum trebuie să fie, îmi fac toată documentarea temeinic. Nu m-aș aștepta să propun schimbări majore la vreunul dintre volumele mele. Dacă cineva ar semnala o eroare, aș include corecția în text la vreo viitoare ediție. Dar nu am fost niciodată până acum în această situație. Asta e important, pentru că unele dintre volume au fost traduse și e important să existe consistență editorială între edițiile care apar în diferite limbi. La Venea din timpul diez edițiile maghiară, bulgară, engleză, franceză, cehă, au fost toate realizate pe baza aceleiași versiuni române.
Ați scris și poezie și proză scurtă, dar în ultimii ani ați ales romanul. Credeți că vă veți mai întoarce la poezie? Există un timp al poeziei sau e doar o „problemă” de stare?
Primul meu roman a apărut în 1992, așa că am practicat toate genurile cam în același timp. Dacă „ultimii ani” se referă la intervalul 1992 – prezent, atunci de acord, aserțiunea e adevărată. Da, cred că frecventarea unui anumit gen ține de stare, dar cel mai mult depinde de temele care ne interesează. Sunt teme care trebuie neapărat abordate în roman, altele sunt mai potrivite pentru spații scurte. Eu mă consider romancier, înainte de orice altceva, și cred că și un eseu precum Istoria lacunelor era o sarcină pentru un romancier.
Istoria lacunelor și succesul ei: ați primit deja semnale de la cititori, de la critici sau de la oricine altcineva? Cum a fost ea primită/receptată? Credeți că a apărut la timp pe piața editorială românească (mă refer la contextul literar, la ce s-a mai publicat la noi în ultimii ani)?
Nu urmăresc receptarea cărților mele și nu fac vreun calcul legat de piața editorial românească. Mă interesează să învăț de la critici, și sunt comentarii substanțiale de la care am avut de învățat (apreciez cel mai mult comentariile lui Paul Cernat, pentru că are o viziune cuprinzătoare asupra literaturii care se scrie azi). Nu mă interesează să aud că scriu bine, mă interesează critica inteligentă de pe urma căreia pot să învăț, astfel încât împreună să onorăm cultura română, așa cum ea merită. Pe de altă parte, din nefericire, de când am descoperit că există comentatori care își folosesc platforma publică pentru a lansa atacuri personale sau cu substanță politică, sau de când am descoperit că există comentatori care viciază receptarea cărților pentru a-și asigura o poziție publică oarecare, am descoperit că mă simt mult mai bine dacă nu ascult chiar tot ce se spune. Asta se aplică în egală măsură laudelor, ca și atacurilor. Trebuie să ne lase indiferenți. Am parte de feedback editorial util și inteligent în cadrul procesului editorial de la Polirom (pentru Istoria lacunelor m-au ajutat Adrian Șerban și Adrian Botez) și asta e ceea ce trebuie să conteze.
În loc de o ultimă întrebare (pentru că nu cred că întrebările se vor epuiza vreodată!), v-aș ruga să ne spuneți dacă 2018 va fi altfel decât anii trecuți deja? Și dacă da, cui se datorează acest „altfel”?
Da, 2018 e un număr foarte interesant: descompunerea sa în factori primi are doar doi factori: 2 și 1009. Altfel nu știu prin ce ar putea fi diferit. Dumneavoastră la ce vă gândeați? Pe de altă parte, 2019 mi se pare și mai interesant, este 3 înmulțit cu 673.
Sursa foto: arhiva personală Bogdan Suceavă
