„Doamna Atatürk” de Ipek Çalișlar

Mi-a luat ceva timp să citesc cartea asta. Scrisă de o jurnalistă care s-a documentat vreme îndelungată pe marginea subiectului, „Doamna Atatürk” reușește să redea tensiunea, prefacerile și transformările profunde care au dus Turcia de la statutul de „imperiu bolnav” la „stat modern” în nu mai puțin decât doi ani și jumătate. Atât a durat renunțarea la vechi, conservator și ultrareligios și adoptarea unui stil de viață modern, antagonic cu cel de până atunci. Evident că anterior au fost create premisele acestei profunde transformări, dar căsătoria lui Latife Hanim cu Mustafa Kemal Atatürk este cea care definitivează tot acest amplu și ireversibil proces. Cartea nu se citește ușor din multe motive: e o densitate de date, nume, și personalități ale Turciei despre care noi, românii obișnuiți, știm prea puține sau aproape mai nimic – și asta în plină epocă de seriale turcești care se difuzează pe diferite canale TV românești. Pe de altă parte, stilul jurnalistic în care este redat conținutul nu facilitează deloc parcurgerea textului și îmi asum afirmația; am mai citit biografii ale unor personalități marcante ale istoriei recente, scrise tot de jurnaliști, dar la Ipek Çalișlar se resimte patima și implicarea profundă în subiect, ceea ce dăunează lecturării (eu, cititor, reușesc cu greu să-mi câștig detașarea atât de necesară înțelegerii unei adevărate revoluții care a schimbat societatea turcă). Evenimentele sunt redate de multe ori cu extrem de multe detalii, care nu erau neapărat necesare, multe dintre evenimente sunt reluate în diferite capitole ale cărții, iar relatarea este seacă și colțuroasă pe alocuri. Se prea poate ca acest stil să-i fi dat de furcă și traducătoarei, pentru că sunt ceva scăpări și din acest punct de vedere. Și, nu în ultimul rând, mi-a ridicat serioase probleme tehnoredactarea – pentru că sunt foarte multe citate din presa vremii sau din relatările martorilor oculari care sunt scrise cu un corp de text sensibil mai mic decât relatările autoarei, am avut de multe ori senzația că trebuie să-mi schimb ochelarii (și abia ce mi i-am schimbat!). Dar, trecând peste toate aceste incoveniente, cartea trebuie citită. Și o să redau câteva dintre motivele pentru care acest trebuie e un adevărat imperativ.

Latife Hanim era foarte tânără când l-a cunoscut pe viitorul președinte al Turciei, Mustafa Kemal Atatürk. El era deja căsătorit cu Fikriye, de care va alege să se despartă într-un mod nu tocmai fericit (într-un fel, de aici se trage și sfârșitul căsătoriei cu Latife) și, evident, cu mult mai matur.

Dar ea avea atuurile ei: știa opt limbi străine, era educată la cele mai bune școli europene, venea dintr-o familie extrem de bogată și avea o personalitate atât de bine conturată, încât nu putea fi ignorată nicicum. Extrem de rar întâlnite toate aceste calități la o singură femeie în acele timpuri, fie ea și europeană, dară-mi-te turcă! Așadar, din start se anunța o relație cel puțin interesantă și de urmărit. Evident, că și Mustafa Kemal a avut nevoie de o astfel de femeie lângă el, drept dovadă că după divorț nici nu s-a mai recăsătorit, dar a ales în schimb să înfieze și să-și crească doar cu ajutorul guvernantelor copilele. Nici Latife nu și-a mai refăcut viața, ba mai mult, a ales izolarea totală, retragerea cu totul din viața publică și politică, ceea ce ne arată cât de mare a fost iubirea ei pentru primul președinte al statului turc modern.

„Latife se născuse și crescuse între cele două perioade de monarhie constituțională ale Imperiului Otoman. În această epocă, femeile s-au implicat foarte repede în politică, revoltându-se împotriva statutului lor inferior. Femeile organizau întruniri internaționale și demonstrații care atrăgeau mii de participante la începutul secolului XX. Femeile europene erau angajate într-o puternică mișcare pacifistă. Femeile otomane, de asemenea, deveneau active. Deși decretul reformei din 1839 le oferise puține ameliorări tangibile femeilor, mișcarea reformatoare care a urmat a cuprins toate domeniile.” (pag. 144 – 145)

Poate că pentru mulți contemporani gestul ei de retragere definitivă din viața publică a părut nebunie curată, dar, dacă este să analizăm la rece toată avalanșa de evenimente și transformări pe care ea a provocat-o și întreținut-o timp de doi ani și jumătate, atunci se prea poate ca ea să-și fi spus, în sinea ei, că nu mai avea nimic de făcut și că rolul ei politic se sfârșise. A luptat pentru drepturile femeilor, pentru implicarea lor în viața politică, pentru dreptul lor la vot, pentru egalitatea deplină în drepturi cu bărbații, pentru renunțarea la văl și adoptarea unei ținute europene, pentru educația tinerelor fete, pentru înființarea unui nou partid politic etc.

„Ea știa, din școală, că femeile britanice își dobândiseră dreptul de a vota și de a candida la alegeri în 1918 și că femeile intraseră în Camera Comunelor în același an. Într-adevăr, Revoluția franceză făcuse prea puține pentru progresul statutului politic al femeilor, dar ea știa totodată că cincizeci de ani de sufragism dăduseră roade, astfel încât, până în 1923, femeile câștigaseră drepturi politice depline în țări foarte diverse, ca Noua Zeelandă, Armenia, Rusia, Ungaria, Birmania și Statele Unite ale Americii. Nenumărate turcoaice vedeau schimbarea de regim drept mediul ideal în care să-și susțină propria emancipare.” (pag. 140)

Și în toată această luptă a ei, Latife Hanim n-a fost singură și nici nu și-a dorit să fie singură. Ea a fost soția lui Mustafa Kemal: a introdus primele protocoale prezidențiale, a condus treburile casei cu o mână de fier și ajutată de flerul ei organizatoric și de talentele ei culinare, a organizat servitorii și funcționarii care alcătuiau aparatul administrativ necesar muncii soțului ei, viitorul președinte al Turciei; a realizat traducerile din presa străină pentru el, a ținut conferințe și s-a deplasat în țară sprijinindu-l pe soțul ei tot timpul, zi și noapte. Și doar așa a devenit posibilă transformarea aproape peste noapte a monarhiei turce în republică turcă.

„O privire asupra cronologiei lunii octombrie din 1923 arată că totul a mers conform planului.

13: proclamarea Ankarei drept capitală.

14: demisia cabinetului Fethi Bey.

23: demisia lui Ali Fuat pașa din funcția de vicepreședinte al Adunării.

Criza guvernamentală care a urmat a fost, în mod evident, pregătită de Mustafa Kemal însuși, căci nimeni nu îndrăznea să se propună pentru o funcție ministerială. În cele din urmă, el și-a anunțat decizia în timpul unei cine la Çankaya și astfel a rezolvat problema de la rădăcină.” (pag. 158)

b5193299201704181431_page_06 Interesant este faptul că Latife n-a fost niciodată femeia din umbra soțului ei. Din contra, ea și-a asumat cu fermitate rolul de consoartă, dar fără să-și pună în dificultate soțul sau să dea senzația că acesta ar fi dirijat de ea. Este foarte adevărat că și modul lui de a gândi a ajutat-o foarte mult, el fiind cu adevărat un revolunționar, un vizionar și un deschizător de drumuri din multe puncte de vedere. Progresismul lui temperat și-a găsit în Latife și în nevoia ei de acțiune și transformare o pereche cum nu se poate mai potrivită.

„Vatra Turcă, mult mai proeminentă decât Societatea pentru Protecția Copilului, a invitat-o pe Latife, în primăvara lui 1925, să facă parte din comitetul central. Societatea inclusese în programul ei reprezentarea politică a femeilor cu mult înainte de apariția republicii. Deși trebuise să-și suspende activitățile în anii Primului Război Mondial, se regrupase cu o nouă energie după proclamarea republicii. Până la sfârșitul lui 1923 avea peste patruzeci de filiale. Populară printre notabilii vremii, Vatra Turcă găzduia piese de teatru și concerte și oferea o platformă pentru dezbateri filosofice. Politicieni cu funcții înalte scriau pentru publicația ei, intitulată Türk Yurdu (Patria Turcă). Această instituție, culturală în esență, promova ideologia republicană, sprijinea reformele și chiar oferea o platformă de dezbatere asupra acestor reforme. Prin urmare, poziția ei pe calea modernizării era crucială.” (pag. 249)

Ultima parte a cărții este concentrată pe anii de după despărțirea celor doi, dar se trece foarte repede peste evenimentele politice, autoarea vrând să insiste exclusiv pe drama personală a lui Latife Hanim. În fapt, transformarea statului turc avusese loc și era ireversibilă, acum conta doar omul și felul cum alege acesta să se adapteze la noua stare de lucruri. Și Ipek Çalișlar păstrează limita decenței și nu intră foarte mult în detalii cu privire la intimitatea lui Latife din partea a doua a vieții acesteia. Dar creionează sugestiv drama trăită de ea, izolarea autoimpusă și demnitatea cu care a ales să-și iubească până la moarte soțul, singurul ei soț din viața pământeană. Ipek Çalișlar și-a dorit foarte mult ca cititorii să rămână cu imaginea unei Latife Hanim cu adevărat unică, o personalitate remarcabilă din toate punctele de vedere și-și justifică destul de des această opțiune: niciuna din biografiile oficiale ale lui Mustafa Kemal Atatürk nu insistă pe rolul și importanța implicării lui Latife Hanim în viața politică a Turciei acelor ani.

Înarmați-vă cu răbdare atunci când alegeți să citiți „Doamna Atatürk” de Ipek Çalișlar. Nu veți regreta timpul dedicat lecturii acestui impresionant volum. Din contra, veți reuși să înțelegeți mai bine o lume atât de diferită de a noastră, un popor cu obiceiuri și datini despre care, orice s-ar crede, știm prea puține. Iar Latife Hanim poate ocupa oricând un loc în panteonul marilor personalități care au schimbat lumea (în cel mai profund și bun sens posibil).

Editura: Univers