Editura din cadrul Asociației Istoria Artei împlinește pe 24 ianuarie 5 ani de existență. Sunt cinci ani în care a crescut frumos, de la an la an a devenit din ce în ce mai prezentă și vizibilă în lumea culturală românească. Oana Marinache, Alina Havreliuc și Cristian Gache, cei trei oameni care au transformat numele asociației în brand cultural, îndrăznesc să folosesc sintagma în cunoștință de cauză fiind, nu știu cum fac, dar reușesc să aducă cu fiecare conferință, atelier sau proiect ceva nou. Scot din arhive date neștiute, aduc în atenția noastră clădiri de patrimoniu uitate de toți, refac arbori genealogici ale unor familii vechi, redau lumii arhitecturii fundamentul de care avea nevoie – tradiția și marile personalități.
Pentru că orice celebrare cere un eveniment pe măsură, am încercat prin acest interviu să descopăr ce se ascunde în spatele acestei tenacități de care dă dovadă Oana Marinache. Și ce-am aflat vă las să descoperiți citind cele de mai jos!
La mulți ani, Oana Marinache! La mulți ani, Asociația Istoria Artei! 🙂
Dacă ar fi să vii acum în fața unor tineri cum te-ai prezenta, ce le-ai spune, astfel încât să le captezi atenția?
Aș începe cu adevărul. Acum mai bine de zece ani mi-am schimbat profesia; eu mi-am dorit încă de la 18 ani să devin istoric de artă, numai că am ales să studiez economia la Academia de Studii Economice. Și la 28 de ani, întâmplarea a făcut să lucrez la o firmă care avea sediul vizavi de Universitatea Națională de Arte. Și am considerat-o o șansă unică. În timpul verii s-au organizat câteva cursuri de pregătire în vederea admiterii; am intrat la Istoria Artei și după aceea, practic, lucrurile au urmat, cumva, pe un făgaș normal. Un an am putut să lucrez și să merg și la studii, din al doilea an m-am dedicat exclusiv studiilor și la absolvire, în 2011, mi-am înființat asociația. Adică asta a fost ideea mea, de a lucra pe cont propriu. Primele activități au fost pentru copii, noi așa am început, cu ateliere de istoria artei pentru copii.
E constanta care mie îmi place cel mai mult la orice inițiativă privată. Merg pe ideea că dacă n-avem grijă de copiii noștri și de propria lor educație noi, cei care suntem în preajma lor, nu putem să le cerem nimic după aceea.
Da, plus că la momentul respectiv, 2010 – 2011, erau relativ puține inițiative în domeniul respectiv și, mai ales, cultural. Am încercat și cu meșteșugurile, dar noi am mers, în general, pe istoria antichității, am avut un mare succes, ne-au susținut și cei de la Cărturești – am început în mansarda de pe Arthur Verona, apoi, treptat, am ajuns și aici (n.m.: Muzeul Țăranului Român – locul unde ne-am întâlnit pentru interviu) și după aceea am ajuns și la Institutul Francez – ființe fantastice, lumea dragonilor etc. Am venit și în întâmpinarea părinților, pentru că ei ne-au sugerat anumite teme, dar am îmbinat partea culturală cu lumea celor mici.
Foto: Sorin Mircea Vasilescu
Apropo de 2011, erau foarte puține iniațive în acest domeniu al educației și istoriei artei. A fost un mare curaj! Ți l-ai asumat singură?
La momentul respectiv eram singură, nu-l cunoscusem nici pe Cristian Gache (fotograf și designer), editura am înființat-o abia în 2013, dar în 2012 am realizat niște proiecte prin intermediul cărora practic ne-am cunoscut și ne-am format ideile, după care lucrurile au început să meargă de la sine, au prins un avânt și mai mare. Tot în 2012, către sfârșit, am cunoscut-o pe colega mea, istoric, Alina Havreliuc. Partea de ateliere am dezvoltat-o cu precădere; sigur că-mi doresc să dezvolt și mai mult partea legată de istoria artei, dar există mai puțină înțelegere de a merge în școli cu astfel de ateliere. Trebuie și o continuitate, eu gândisem cursul respectiv împărțit în patru teme, câte una pe săptămână și caut să îmbim partea de teorie cu partea de stimulare a creativității copilului. Acum ne-am orientat către patrimoniu – istoria arhitecturii, istoria Bucureștiului, avem, credem noi, susținere și din partea școlilor.
Ați crescut foarte mult și ați devenit foarte vizibili. Și aveți continuitate, o calitate cu adevărat rară și din ce în ce mai greu de întâlnit la multe dintre iniațivele publice. Pentru că eu cred că faci mult mai mult rău dacă te apuci de ceva și după ceva timp abandonezi proiectul respectiv, în loc să faci cumva să-l duci la bun sfârșit.
Dar, să trecem la următoarea întrebare: cum ai ajuns să iubești arta și, în secundar, arhitectura Bucureștilor?
Mult se datorează și liceului; eu am studiat la Colegiul Național Bilingv George Coșbuc, am fost prima generație de după 1991 care am prins opt ani – adică și gimnaziul și anii de liceu – și acolo am avut profesori deosebiți, dar mai ales cursuri extracurriculare, care veneau în completarea programei clasice; am avut „Cultură și civilizație britanică”, „Istoria și geografia Marii Britanii” sau „Istoria și geografia Americii”, veneau profesori străini; cu totul și cu totul altfel ne-au deschis, de fapt, orizontul, studiam foarte mult și literatură. Eu asta mi-am dorit să fac încă de pe atunci; dar au fost și alte vremuri, pe atunci nu erau decât trei locuri la „Istoria artei”, nu cred că aș fi reușit din prima. Dar acum îmi folosesc foarte mult studiile economice în pregătirea și susținerea proiectelor noastre. Treptat, ne-am asociat și cu alte centre culturale și muzee. Practic, toată munca aceasta și vizibilitatea noastră se datorează și acestor parteneriate, pentru că astfel putem să creăm pentru toată comunitatea culturală.
Nu poți face nimic fără o viziune de ansamblu. Și fără o cultură generală solidă. Și, din păcate, de când cu sistemul Bologna, se pierde acest aspect din vedere.
Da, este adevărat. Eu am terminat ASE-ul cu patru ani, plus doi ani de masterat; dar la cea de-a doua facultate, nu a fost timp pentru a acoperi toate epocile.
Dar, pe de altă parte, profesorii noștri de la istoria artei, ne-au ghidat cumva, ne-au îndreptat spre un anumit domeniu; ne puteam alege istoria artei medievale, de exemplu; au știut să ne ghideze și atunci alegerile noastre au fost mai aproape de ceea ce ne-am dorit. Eu mi-am dorit, inițial, să mă ocup de arhitectura și decorațiunile interioare ale caselor. Dar, pe partea de decorațiuni interioare încă nu avem atât de mult material vizual, fundament, studii pe care să ne putem baza pe adevărat. Până să mă pot documenta eu sau până găsim alte soluții care să acopere acest gol, avem atât de mult de studiat pe partea de arhitectură. Cred că doar o viață întreagă dedicată istoriei arhitecturii ar scoate la lumină an de an din arhive foarte multe lucruri noi.
Uite o idee interesantă, apropo de decorațiunile interioare. Știu că există foarte inițiative legate de interiorul casei țărănești. Dar atât.
Da, lucruri pe care noi nu le studiem la istoria artei, probabil că la alte secții se face acest lucru. Până la urmă, totul e legat de modul de viață. Și casa e frumoasă în exterior, dar are o funcțiune interioară, are o viață a ei, are o serie de generații care se succed și care-și aduc aportul. De asta lucrurile trebuie privite global. Dar, trebuie să așteptăm și să vedem ce ne poate oferi cercetarea.
De unde-ți vin energia și forța creativă?
Eu am fost întotdeauna de părere că toate cercetările și toate informațiile trebuie să circule, să nu rămână în cadrul restrâns al cercetătorilor, sau în cadrul mai larg al asociațiilor, muzeelor și centrelor culturale și am căutat mereu să fructific aceste rezultate. De exemplu, anul acesta au fost foarte multe șanse de finanțare legate de Centenarul Marii Uniri; pe de o parte, cu comemorările legate de Primul Război Mondial, pe de altă parte cele pentru celebrarea Centenarului Marii Uniri. Și noi am căutat, cu cercetarea și posibilitățile noastre, să gândim niște proiecte care să fie și creative, adică să nu cădem în partea de nișă sau de a comunica niște informații într-un cadru foarte restrâns și, pe de altă altă, de multe ori și ideile acestea vin din discuții și din alte proiecte realizate de colegii noștri. Eu, în general, mă îndrept înspre istoria secolului al XIX-lea și istoria Bucureștiului, tocmai pentru că ea încă permite foarte multe elemente noi. Merg întotdeauna pe principiul că trebuie să vin cu ceva nou, cu elemente noi sau cu informații despre personalități mai puțin cunoscute. Și încercăm în anul viitor să popularizăm și să aducem în continuare informații noi. Cartea rămâne, e unul din pași, eu încă cred în tipar, contează în continuare să avem un tipar pe care să ne bazăm, să poți merge la bibliotecă și să poți iei notițe sau să apelezi la informațiile date de alții.
Foto: Cristian Gache
Pentru unele proiecte am mers și pe arhiva digitală, cum este proiectul Arhiva de arhitectură – era un volum uriaș de documente și n-am fi reușit să le tipărim pe toate, contează mult și aspectul financiar.
Dar, cumva, și răspunsul publicului ne-a ajutat mult! Într-un an, un an și jumătate am crescut foarte mult tocmai pentru că s-a format o comunitate care participă la tururile ghidate, oamenii vin cu idei. Mi s-a spus: „ Oana, preferăm să te ascultăm pe tine, în loc să citim o carte sau să consultăm nu știu câte surse. Preferăm să avem o interacțiune; trecem pe lângă atâtea case prin București și nu știm povestea lor. Altfel ne raportăm în momentul în care mergem pe teren și tu ne spui povestea.”
E vorba de o informație sintetic prezentată, de la sursă și filtrată științific. Mie mi-a plăcut foarte mult ideea asta de tur ghidat; știu că mai sunt și altele, dar nu le-aș recomanda pe toate.
Da, știu și eu despre celelalte, dar oamenii vin și-mi spun că le place cum povestesc, că nu seamănă un tur cu altul. De exemplu, după un tur făcut în primăvară mă duc în bibliotecă sau în arhive și-mi completez informația, astfel încât în toamnă să vin cu ceva nou. Sau vin oamenii și-mi spun ceva ce eu nu știu despre o anumită casă, despre un proprietar – istoria din epoca comunistă e un palier pe care eu nu pot să-l acopăr. Eu am acces la arhive de acum 100 și ceva de ani, dar e vorba de multe case naționalizate, cu mulți chiriași și atunci oamenii îmi povestesc despre rudele acestora, despre cum veneau în vizite și tot așa. E vorba de istoria orală care completează mult.
Asociația și Editura Istoria Artei: cum a început totul; cu cine faci echipă; cum ți-ai ales oamenii.
2012 chiar a fost un an benefic. A fost o întâlnire în primăvară; câștigasem un concurs la Uniunea Arhitecților, cu prima mea monografie dedicată arhitectului Cristofi Cerchez, care chiar a fost un deschizător de drumuri. Aceasta a fost prima mea monografie. Și în redacția revistei „Arhitectura” – un proiect și un pui al Uniunii Arhitecților – l-am cunoscut pe Cristian Gache. El era graficianul revistei și am început colaborarea exact pe partea de proiecte pentru copii, caiete educaționale, trasee urbane – noi întotdeauna tururile ghidate le completăm și cu un pliant, cu un minim de informație care să-i folosească omului și după ce s-a terminat traseul. Inițial, organizam tururi de câte 3-4 ore și mi-am dat seama că nu-mi rezistă oamenii, mai ales că mulți dintre ei sunt în vârstă. Anul acesta am văzut că sunt mulți tineri care aleg să mă înregistreze, ceea ce nu mă deranjează, merg pe ideea că e mai bine să le știe de la mine decât din cine știe ce sursă eronată.
Care sunt cele mai mari provocări ale asociației?
În primii ani ne doream să facem foarte multe și ne-a fost greu să alegem, fie nu găseam locuri de desfășurare. După aceea am avut susținere de la Muzeul Municipiului București, iar după 2014, când a venit domnul Majuru la conducerea acestuia lucrurile au început să meargă și mai bine. Am participat la două școli de vară pentru copii la Palatul Suțu, apoi la Casa Cesianu. Contează foarte mult și sprijinul celor din jur, pentru că altfel am rămâne trei oameni cu multe idei și atât.
O altă provocare: la momentul respectiv nu ne puteam îndrepta către multe surse de finanțare – la primele proiecte pe care le-am depus la Administrația Fondului Cultural Național mi se tot spunea că nu am experiență pe management cultural, cu toate că aveam o facultate economică și a trebuit să dovedesc cu ceea ce am făcut peste ani (raportul de activitate). Anul acesta a fost cel mai activ și cu atât de multe șanse pentru noi, încât de multe ori ne-am simțit depășiți. Am ajuns să spunem că nu mai facem față trei oameni la câte evenimente avem de susținut (unul sau două pe săptămână, ceea ce e foarte mult). Și sunt evenimente pentru care trebuie să mă documentez, mai ales că nu vin cu aceeași conferință de două ori. E vorba de reputația mea și-mi doresc mereu să aduce ceva nou; nu mai spun despre tururile ghidate, la care chiar nu am cum să mă repet. Am câștigat foarte multe de la atelierele cu copiii, unde degeaba te pregătești foarte bine, dacă nu ești și spontan, să fii atât de abil încât să oferi o măsură a pregătirii tale, să ai un răspuns. Iar la tururi, oamenii întreabă, doresc să completeze, nu e o rețetă standard.
Noi lucrăm zi și noapte, nu există sâmbătă sau duminică. Nu există o limită între cât te implici și cât nu. În ritmul acesta te încarci și pozitiv de la cei cu care vii în contact. Când lucrezi pe proiecte sunt termene foarte strânse, sunt presiuni financiare – din primăvară până în toamnă se schimbă prețurile sau anumite lucruri riscă să nu mai iasă cum le-ai prevăzut în proiect; este un stres și o presiune destul de mare pentru mine, coordonator de proiecte. Câteodată îmi doresc să nu am aceste responsabilități, mai ales când se pune problemă să plătesc echipa. O parte din proiecte sunt susținute pe cont propriu, se presupune că asociația are această posibilitate (cam 25% din valoarea lui) – atunci când câștigi finanțarea întâi și întâi tu avansezi contribuția ta, pe care o recuperezi de abia la sfârșitul anului și de aici lipsa de lichidități pentru o perioadă destul de mare și tot felul de tensiuni. Se mai adaugă schimbarea Codului Fiscal care a avut loc anul acesta și tot așa…. Sigur că există satisfacția intelectuală, dar câteodată parcă nu e suficientă doar ea. Și până acum am avut sprijinul firmelor în care am lucrat până în 2008 – cei 20%; mai aveam sumele revenite din 2%, dar nici acestea nu se mai calculează la timp…
Cum v-ați ales proiectele (pentru că se observă o continuitate și o gândire de perspectivă în spatele muncii)?
În primul rând, este linia de proiecte educaționale. Indiferent de situație, că suntem voluntari sau sprijiniți de finanțări sau venite din sponsorizări, noi mergem în școli. Că sunt ateliere sau școli de vară, această direcție rămâne constantă. Am avut și caiete de activități și alte materiale realizate tocmai ca totul să fie mult mai creativ și copiilor să rămână acasă și să continue împreună cu familia tot ce-am prezentat noi.
În al doilea rând, ideea de cinstire/evocare a memoriei marilor personalități ale arhitecturii românești. Odată ce a apărut și editura, lucrurile au luat din nou avânt pe partea de monografii de arhitectură. În timp, îmi doresc monografii de monumente sau de artere principale, adică un alt gen care este la nivel de sinteză și care presupune o muncă care să servească într-un alt fel marelui public. Dar, deocamdată trebuie să ne cunoaștem personalitățile, ca după aceea să putem să avem o privire de ansamblu.
În al treilea rând, ne-a interesat ideea de creatori de patrimoniu, de comanditari – familii istorice cărora le-am creat o colecție distinctă. Am realizat în felul acesta o legătură între personalități și locuri – nu suntem izolați, de multe ori sunt lucruri care merg în avans sau în același timp cu cele care se întâmplau în Occident. Oamenii veneau din Occident și ajungeau la Iași sau la București cu ideile lor și le puneau în practică.
Cum vezi tu viitorul, tu – Oana Marinache; tu – istoricul de artă, tu – omul din spatele Asociației?
În anii trecuți chiar am încercat să dezvoltăm un program de voluntariat prin care să atragem studenții de la arhitectură, dar nu ne-a reușit; după o vizită sau două la sala de studiu de la Arhive vedeau condițiile de lucru și i-am pierdut treptat, treptat. Am încercat să ne folosim de practica studenților, dar la facultate s-a scos practica intersemestrială și a rămas doar cea de peste vară și, sincer, care student își dorește să rămână în București peste vară? Ideea mea era de a crea cumva un ajutor și copiii să găsească o materializare a cunoștințelor și să înțeleagă cum se realizează un proiect sau o cercetare. Mai avem de așteptat să ne mărim echipa. Avem proiecte din 2012 pentru care nu am găsit încă sponsorul necesar.
Împreună cu Cristian Gache am dezvoltat o colecție de memorialistică, „Carte de nu-mă-uita”, o colecție care a avut un succes neașteptat. E o direcție pe care vrem să o reluăm, dar trebuie găsit sponsorul și contextul favorabil pentru că nu există linie de finanțare pentru astfel de proiecte. Pe partea de istorie orală e un mare vid și ar fi putut fi o ocazie celebrarea Marii Unirii, dar nu cred că se mai poate face ceva.
Pe viitor sigur vom dezvolta proiectul cu tururile ghidate. Am avut tururi de două ori pe săptămână, după care oamenii mi-au cerut și vinerea după-amiază. O idee este să mergem în grădini publice. O alta este să intrăm în case, propriu-zis. Toți își doresc să vadă casele pe interior. Să sperăm că o să găsim înțelegere din partea agențiilor imobiliare și să ne ajute în acest sens.
O să intru din nou în arhive, voi relua tururile și voi veni de fiecare dată cu ceva nou. Pe partea de cercetare avem proiectul cu cele șase personalităţi ale arhitecturii neoromânești, conferinte și ateliere pentru copii (colega mea intră deja din ianuarie în pâine). Cam astea sunt proiectele noastre de viitor.
Notă: Toate afișele și imaginile suport folosite sunt realizate de Cristian Gache.
