Cronică de Diana ROTARU
Foamea de poveşti, săpată adânc şi de netăgăduit în ADN-ul uman, este un mister care l-a bântuit şi pe Mario Vargas Llosa (romanul Povestaşul), şi pe Jonathan Gottschall (Animalul povestitor), şi pe bietul sultan care nu putea, domnule, să o omoare pe Șeherezada pentru că îi tot țesea interminabile năvoduri magice din cuvinte la urechi. Facem toți parte, cu siguranță, din specia Homo Fictus, captivi şi hoinari totodată în delicioasa Țară de Nicăieri, cum spune Gottschall, care adaugă: „când trăim o poveste […], îi dăm voie povestitorului să ne invadeze. Autorul poveştii pătrunde în capul nostru şi pune stăpânire pe creier […], mulgând glande, aprinzând neuroni.”
Ce vreau să zic: Irinel Anghel este o invadatoare; o aprinzătoare de neuroni; o smulgătoare de inimi (cum ar zice Boris Vian); un Peter Pan de-a pururi tânăr care aruncă cu praf de zâne în tine, nevinovat spectator care-ți vedeai de rutina ta zilnică şi te teleportează tam-nisam în tărâmuri pe care nici nu le visai; un declanşator de experiență, cu forța şi carisma povestaşului adorat de toți pentru harul său indispensabil (pentru că da, poveştile ne sunt indispensabile). Smulgerea unor hălci de realitate şi înlocuirea lor nonşalantă cu ficțiuni sonore nu ar funcționa fără activarea acelor neuroni-oglindă, care ne fac să fim „îmblânziți” de povestaş şi să trăim mimetic toată drama personajelor sale – dar, cu acea carismă contagioasă, Irinel te prinde cu uşurința unui pescar profesionist de suflete în lumea ei surealist-ficționalistă. O lume doar aparent simpatic-haotică, în realitate guvernată cu o mână de fier şi cu balaurul rațiunii şi al arhitecturii temporale alături; balaur strunit în timpul formației academice duble de muzicolog-compozitor şi îngrăşat straşnic cu experiență de improvizator (şi, probabil, cu jăratic).
Irinel Anghel
Pentru SIMN 2023, Irinel a ales povestea de căpătâi a tuturor copilăriilor: povestea Cenuşăresei (Cinderella). Ce îşi poate dori o femeie mai mult, în accepțiunea tradițional-patriarhală, decât un bărbat frumos şi bogat care o ajută să probeze pantofi şi o eliberează de îndatoririle casnice? Spectacolul C’Irinella (27 mai, ART HUB) întoarce însă povestea pe dos – la propriu, pentru că un element important din spectacol este proiectarea filmului de animație de Disney în recurență, ca decor video. Acest Reverse Cinderella se pliază postmodern pe conceptul de reality-show: foamea consumatorului de poveşti intime ale altuia. Spectacolul a fost conceput ca un un speed-dating artistic: 10 micro-întâlniri ale C’Irinellei cu 10 artişti complet diferiți ca identitate artistică; unii – vechi colaboratori, alții – aproape blind-dates din punct de vedere improvizatoric. Sub ochii noştri, fiecare din cei 10 prinți au avut ocazia să o curteze pe C’Irinella în numai 7 minute, episoadele fiind delimitate, ca în poveste, de bătaia orologiului care anunța miezul nopții. Ordinea celor 10 a fost trasă la sorți înaintea spectacolului, însă s-a potrivit de minune.
Spațiul ales a oferit – involuntar – încă un strat de semnificații spectacolului: în mod întâmplător, ART HUB găzduia expoziția Anei Asavei Pietraru, „Ultima grădină”: grădina-cimitir, grădina-rai, …..grădina-loc de întâlnire amoroasă?
Bun. Riscul cel mare cand scrii o cronică la un spectacol creat de Irinel este să fii la un moment dat pus în situația să povesteşti (iată!) frenetic tot ce s-a întâmplat, hipnotizat de cornucopia de evenimente, straturi, sonorități şi sensuri. Mi-l asum.
Răzvan Țupa
Primul artist: poetul Răzvan Țupa. Dialog de cuvinte cu sens (poeme de dragoste postumane extrase din cartea sa „poetic: interfața sonoră”) şi cuvinte fără sens, glosolalie extraterestră (voce procesată pe o pulsație şi intonație monotonă, care se înfăşoară în loop-uri ca un fuior din altă poveste). Cartea e suspendată în aer, ca prin magie (cu fire „invizibile” de pescuit), iar poetul filmează şi se filmează, captiv în propriul său reality-show. Detaliu simpatic: poezia citită a fost scrisă tot într-un 27 mai din trecut, ca şi cum ar fi fost comandată din viitor, şi conținea foarte multe cuvinte care rimau cu „Irinel”.
Juan Negretti
Al doilea artist: percuționistul Juan Negretti. Unul din highlight-urile spectacolului. Doi spiriduşi în flirt poliritmic şi responsorial: percuții delicate cu degetele pe butoaie (care, în mod întâmplător, erau pictate cu nori şi păreau picate de undeva de sus din cer); percuții din limbă (tongue-clicks); percuții corporale, fiecare pe sine şi fiecare pe celălalt; şoapte alintate şi un laitmotiv adorabil-obraznic, fluieratul de admirație.
Marius Achim
Al treilea artist: toboşarul Marius Achim (drum-set). Descătuşare feroce de energii. Explozie de decibeli, black-metal, țipete de Banshee cu mult reverb, virtuozitate a bețelor şi a coardelor vocale. Unitar, dar excelent.
Claudiu Silvianu
Al patrulea artist: dansatorul Claudiu Silvianu. Suprarealism cu tentă de Kawaii / Anime şi multiple aluzii la pop-culture. Episod coregrafic în care unicornul cu copite-stilleto galbene era îmblânzit – sau vânat – cu bule de săpun; pe fundal, cântecul White Horse al duo-ului danez Laid Back, bruiat şi suprapus cu vocea simpatică a unui Youtuber asiatic (Chanmalichan) care îndruga vrute şi nevrute despre realitatea unicornilor. Ulterior, banda se transforma în ceva mai sinistru (cântecul păpuşii ucigaşe din serialul Squid Game, suprapusă cu ambient de aeroport şi telefoane mobile, totul topit într-o cutie muzicală distorsionată şi bizară), iar C’Irinella devenea femeia-copil, Lolită primejdioasă şi potențial letală. Bietul unicorn.
Alexandru Claudiu Maxim
Al cincilea artist: performerul Alexandru Claudiu Maxim (la bază, artist video de excepție). Personaj fabulos de mucalit, smuls dintr-un Oz alternativ, cu coif şi armură din ziare; comunicarea se făcea, ludico-tragic, exclusiv prin citirea aleatorie a ştirilor; un limbaj inert, autodevorant, în care suntem scufundați (şi manipulați) zi de zi – limbaj care a devenit, prin farmecul artiştilor, delicios de haios. S-a râs cu poftă şi cu lacrimi de absurdul quasi-dialogului creat (mai degraba, o întretăiere de monologuri surde) – bunăoară, „fructul astronauților s-a dovedit bun pentru papanaşii româneşti”. M-a amuzat şi faptul că, în mod cu totul întâmplător, prima frază citită de Alexandru a fost „nu visasem niciodată să fiu actor” (era un articol despre Alain Delon). Iată că e un destin pe care nu îl poate evita, la fiecare întâlnire cu Irinel Anghel.
Mihai Pintenaru
Al şaselea artist: clarinetistul Mihai Pintenaru, pe care Irinel adoră să îl tortureze. În general îl leagă – de stâlpi, de podea. Episod cu formă tripartită, echilibrată: un muzician întins pe catafalc / masa de operație / pat, învelit cu folie izotermă aurie, căruia i s-au citit poveşti din Yoko Ono (geniala carte conceptuală Grapefruit) cu un ton molcom-anesteziant şi i s-a pus în mod repetat întrebarea „where do you want to spend eternity?” În centrul experienței, o eviscerare cu sunete (melisme frenetice la clarinet – Mihai este de o virtuozitate fantastică – şi glosolalie vocală hiper-rapidă în acut). A supraviețuit, însă. Bună folia.
Darie Nemeș-Bota
A şaptelea artist: muzicianul Darie Nemeş-Bota (performance). Mănuşi fără degete şi vizor dublu: specia moşului-de-Cişmigiu. Joc de table cu hazardul – erau mai multe zaruri decât table; improvizație sonoră inspirată, cu inserții ale unui aparat de radio tratat instrumental (alt joc cu hazardul: posturi schimbate aleatoriu şi zgomot alb), cu cadențe de muşcat-din-ardei. Din nou un episod unitar, monocrom, care a prins bine în dramaturgia spectacolului atât de eclectic.
Călin Torsan
Al optulea artist: saxofonistul Călin Torsan. După un fumat din muştiucul-pipă (ceci n-est pas une pipe!) şi o percuție vânjoasă la clapele instrumentului, a urmat o ciondăneală fracturată din gesturi sonore de multe ori bruitiste, frânturi de frullato sau de melisme rapide, incisive; o C’Irinella sarcastică şi zeflemitoare care, în final, ajunge să îl îndoaie pe saxofonist de spate, ca un Dali necruțător. Comunicarea muzicală dintre cei doi artişti este impecabilă, se simte atăt prietenia autentică, cât şi o îngemănare artistică a spiritelor. Gândesc (aproape) la fel, simt în tandem. La concurență cu Juan Negretti pentru „the perfect match”. Detaliu simpatic: înainte de a intra „în scenă”, printre butoaiele de nori, fiecare artist îşi ținea cartonul cu numărul tras la sorți în sus, ca la începutul unui meci de box. Torsan a ales să îşi țină numărul 8 orizontal, ca simbolul infinitului. Îi doresc să cânte la infinit cu Irinel Anghel.
Mateus Dantas
Al nouălea artist: muzicianul Mateus Dantas. Momentul meu preferat din punct de vedere muzical. Un straniu bocet smuls parcă dintr-un folclor imaginar, un lamento pe isonuri glisate plâns pe fundalul unei „Cenuşărese” narate în limba portugheză chiar de artist. Dantas (cu formație dublă de compozitor şi etnomuzicolog) este un născocitor nu (numai) de poveşti, ci (şi) de instrumente, pe care le botează cu nume de ființe, le dă viață ca un Pygmalion bonom. Chimes-ul gigantic din plastice colorate cu care şi-a făcut intrarea se numeşte Odoyá, iar instrumentul monocord înfăptuit, ca monstrul lui Frankenstein, din diverse obiecte (de la ulcior metalic la capac de tigaie la bucăți de metal şi plastic la folie de aluminiu) se numeşte Viola de Ogum (zeu al fierului în Candomblé – o religie africană). Un muzician DIY şi un povestaş DIY.
Sorin Romanescu
Al zecelea artist şi ultimul: chitaristul Sorin Romanescu (chitară Moog). Întoarcerea către lumea reală s-a înfăptuit printr-un duo muzical cu istorie şi experiență, o continuare a vaierelor glisate din episodul precedent; vocea lui Irinel Anghel a avut ocazia aici să îşi demonstreze spectaculozitatea şi versatilitatea, în acompaniamentul solid şi rafinat al Moog-ului. Detaliu simpatic: apropos de deadline-ul Cenuşăresei, pe tricoul lui Romanescu era un monstruleț Gremlin cu textul „Do not feed me after midnight” (cine nu mai ştie acest film al copilăriei, să îl revadă).
În final C’Irinella, aflată la finalul-început / începutul-final al poveştii proprii, după ce a măturat conştiincioasă spațiul, a decis cu înțelepciune să îi păstreze pe toți partenerii artistici. Și bine a facut, pentru că toți au fost excelenți, diferiți, profesionişti, ludici, profund implicați în actul artistic cu sinceritate şi plăcere vădită.
Dana Mihordea
Două coperți au încadrat minunat spectacolul: Prologul Danei Mihordea – cântăreață, muzicoloagă şi, mai nou, performer carismatic – care a povestit propria relație cu pantofii în două poveşti extrem de haioase, citindu-le de pe o carte supradimensionată devenită obiect-artistic şi Epilogul cu toți artiştii, într-un moment de improvizație dirijată, quasi-colectivă, „pe o teamă data”: teama de nepotrivire. A ieşit fantastic, o energie contagioasă care a cuprins şi a entuziasmat tot publicul.
„Nimic atât de indispensabil condiției umane nu este atât de incomplet înțeles.” Asta spune Gottschall despre poveşti, dar se aplică şi artistului Irinel Anghel – cu o forță de fascinație formidabilă şi un bagaj atât de bogat de idei şi referințe, încât nu poate fi niciodată cuprins şi înțeles în totalitatea lui. Poate nici nu trebuie. Poate trebuie doar să ne lăsăm vrăjiți de povestaşul-Irinel şi să hălăduim alături de ea în Țara de Nicăieri, în Lumea lui Habarnam, în tărâmul sofisticat şi fără de limite al suprarealismului-ficționalist.
Fotografii: Romeo Zaharia
Fragmente din spectacol pot fi urmărite aici:
