De la cultul persoanei la elogierea personalității nu e decât un (foarte mic) pas
Dosarul săptămânii sau dosarul revistei, sau cum vreți voi să-i spuneți, a fost și va fi (cât timp vor mai exista revistele) miezul tare al ediției. Cu alte cuvinte, te aștepți ca încă de la prima răsfoială să ajungi repede la seria de articole prinse sub un titlu care, adeseori, conține și un nume de autor. Mă refer, evident, la revistele culturale și/sau literare. Există la ora actuală câteva reviste care încă apar în ediție clasică, pe hârtie, cu o regularitate sfidătoare, spun asta pentru că mulți le-au prezis sfârșitul de multă vreme. Câțiva se miră cât de mult costă achiziția unui număr Dilema Veche, în format clasic, pe hârtie; mirarea mea a fost și mai mare, pentru că printre ei este cineva care se ocupă (printre altele) și cu critica literară. Recent, Dilema Veche a atras atenția printr-un derapaj editorial, dacă-l putem numi astfel, fiindcă dosarul dedicat lui Eugen Barbu nu doar că a ocupat un număr consistent de pagini de interior, dar aproape nimeni (dintre cititori) nu s-ar fi așteptat ca articolele să fie semnate de niște oameni a căror credibilitate nu era deloc (sau aproape deloc) îndoielnică. Nu mă refer la partizanatul ideologic al semnatarilor, nu mă așteptam să se dezică peste noapte de credințele personale și să îmbrace haina obiectivității de ordin estetic, am pierdut de mult (aproape) orice speranță în acest sens. Mă refer la atitudinea lor publică, căci oamenii care au semnat aceste articole nu se pierdeau până acum în alianțe puse sub dictatura momentului, ci erau constanți, gândeau pe termen lung și nu se deziceau de ceea ce sunt. Ori dosarul Eugen Barbu a reușit ceea ce nici posterității autorului pomenit nu-i mai reușea: să acopere urmele distanțării obiective definitiv.
Interesante au fost reacțiile stârnite de acest dosar. Lumea literară, aproape în întregime, ori a semnalat apariția dosarului cu bucurie chiar, ori a ignorat cu bună-știință ceea ce s-a scris pentru acest dosar, dar cei din urmă au fost foarte puțini. Când spun lumea literară mă refer la scriitori, critici literari, dar și la editori și oamenii din edituri. Ei bine, au fost și câteva voci care s-au revoltat, pe bună dreptate, dar, atenție, acestea nu se auzeau din rândul scriitorilor de ficțiune, ci mai degrabă din rândul celor preocupați de studii teoretice (din domenii diferite). Abia după aceea au început să se înmulțească în spațiul public nedumeririle și acuzele, astfel încât în cursul acestei săptămâni au apărut – în sfârșit – punctele de vedere ale lui Sever Voinescu (redactor șef Dilema Veche) și Andrei Pleșu, cel al cărui nume va rămâne pe veci legat de această revistă. Cele două luări de poziție au stârnit și mai multe reacții, dar în niciun caz n-au diminuat gradul de vinovăție al celor care au făcut posibilă apariția acestui dosar.
Ca să putem așeza în contextul adecvat reacțiile negative provocate de apariția acestui număr, trebuie să ne întoarcem puțin în urmă, când se celebra un alt centenar, și anume cel al Monicăi Lovinescu, realizat de aceeași revistă. Ambele dosare au fost, surpriză, coordonate de Marius Chivu. Dacă intrăm puțin în analiza de text, vedem și alte discrepanțe, deloc în favoarea criticului literar (de această dată mă raportez la critic și nu la scriitorul M.C.). Editorialul din deschiderea dosarului Monica Lovinescu este un inventar de evenimente dedicate centenarului acesteia, unul care însoțește câteva paragrafe care se vor a fi o sinteză a activității ei ca scriitoare sau jurnalistă Europa Liberă. Un articol foarte sec, lipsit de orice exuberanță și personalitate, unul care nu anunță deloc conținutul dosarului. Altfel este gândit articolul din deschiderea dosarului Eugen Barbu; niciun paragraf nu e lipsit de nerv, scrisul este alert, pe alocuri se deduce încântarea cu care a gândit și conceput de facto acest dosar, iar finalul este surprinzător chiar și pentru ultimul sceptic rămas pe banca „rezerviștilor”: nu doar că anunță conținutul dosarului, dar face trimitere și la un eveniment găzduit de Muzeul Național al Literaturii Române. Capodoperă, scriitor harnic și talentat nu se pierd deloc în șirul de cuvinte ce exprimă trăsături negative și care contribuie la crearea unui portret Eugen Barbu, dimpotrivă, par că justifică perfect apariția dosarului.
„Monica Lovinescu a scris primul roman distopic din literatura română, Cuvîntul din cuvinte, şi este de asemenea autoarea unui volum de Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler.
În Anul Centenarului, Editura Humanitas i‑a (re)editat volumele: Etica Neuitării, La apa Vavilonului, Jurnal esențial, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960‑2000), Aici e Radio Europa Liberă (audiobook, împreună cu Virgil Ierunca), precum și albumul O viață, o voce, un destin, îngrijit de Cristina Cioabă.
Fundația Humanitas a inițiat în acest an Premiul ◊Monica Lovinescu“ dedicat cărților de non‑ficțiune din zona umanistă și unor demersuri intelectuale de anvergură (editare de ediții critice, coordonarea unor lucrări ample, traduceri dificile din patrimoniul cultural universal).
La Editura Casa Radio a apărut Monica Lovinescu – Și am ales microfonul. Interviuri la Radio România, carte + dublu CD.
La Editura Corint a apărut volumul Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat de Doina Jela.
La Mița Biciclista Stabiliment Creativ (str. Biserica Amzei 9), expoziția de fotografie Monica Lovinescu. Vocea care ni s‑a dat va fi deschisă pînă la finalul anului 2023.
În Cotroceni (la intersecția străzilor dr. Grigore Romniceanu și dr. Petre Herescu) a fost dezvelit grupul statuar Lovinescu – Ierunca, operă a sculptorului Virgil Scripcariu, inițiat și realizat de Fundația Humanitas, donat orașului București cu prilejul Anului Centenar.
(Marius Chivu, Vocea feminină a exilului românesc, în Dilema Veche nr. 1028, 21-27 decembrie 2023)
*
Plagiator, pamfletar și polemist imund, naționalist și protocronist, antisemit și xenofob în deceniile ’70-’90, Eugen Barbu a fost însă (și) un scriitor harnic și talentat (prozator, poet, traducător, diarist, reporter, eseist, publicist, dramaturg și scenarist – a co-creat seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, o contribuție semnificativă la cultura pop românească), care a dat o mînă de povestiri și două romane (dintr-un total de 12) considerate, aproape unanim, relevante literar și azi: Groapa (1957) și Săptămîna nebunilor (1981).
Romanul frescă a periferiei bucureștene Groapa, publicat la doi ani după Moromeții, este capodopera sa, deși părerile criticii sînt destul de nuanțate, de la a fi pus în descendența unor Arghezi și Mateiu Caragiale, superior lui G.M. Zamfirescu etc., pînă la a fi considerat epigonul acestora și, de fapt, al multor altor înaintași. „Numărul creditorilor lui Barbu este balzacian”, afirmă Nicolae Manolescu în Istoria… sa, și continuă: „originalitatea celui mai original roman al său, Groapa, care a părut incotestabilă la apariție, se cuvine privită cu circumspecție”, criticul amintind de plagiatele dovedite în cel puțin două dintre romanele sale: Princepele (1969) și Incognito (4 volume, 1975-1980).
Ce rămîne valoros din opera literară a lui Eugen Barbu, cum o judecăm, inclusiv d.p.d.v. etic și moral, și, în general, ce facem, cu „moștenirea” sa cultural-politică? Pornind de la aceste întrebări, puse cu ocazia centenarului scriitorului, am conturat Dosarul de față, care are o extensie în pagina 16. (Marius Chivu, Groapa, cazul și centenarul, în Dilema Vechenr. 1037, 22 – 28 februarie 2024)
***
Pe cât de diferite sunt articolele care deschid cele două dosare Dilema Veche, coordonate de același Marius Chivu, pe atât de diferite sunt reacțiile celor doi dilematici (vechi) de după apariția dosarului Eugen Barbu. Redau fragmente din ambele, doar pentru a pune în evidență un aspect, extrem de important pentru momentul când discutăm despre verticalitatea și setul de valori specifice unui critic literar, jurnalist sau publicist, în fond a unei persoane publice, care a ales să scrie (asumat) despre scriitori. Dacă mă întrebați, da, îl prefer oricând pe Andrei Pleșu, fie și pentru că nu și-a pierdut luciditatea și spiritul analitic, dimpotrivă, pare că ambele au câștigat în profunzime. Tonul voit incisiv al lui Sever Voinescu, acuzator pe alocuri, asociat cu un limbaj la limita colocvialului mă îndepărtează definitiv de căutarea argumentului în spatele evidențelor.
Sînt de acord că nici o temă nu poate fi, principial, evacuată, și că nici un nume nu poate fi ignorat fără argumente sau ars pe rug fără evaluare onestă. Și România literară a publicat un articol despre „centenarul” Eugen Barbu. Legitim, dar necomplezent, analitic fără „pledoarie” restauratoare. Și, oricum, un articol, nu un „dosar”. Dar nu mă bag. Aparțin unei generații care a trăit, în altă cheie și sub alt cer, prezența toxică a unor „celebrități” de epocă. Iar Eugen Barbu a fost un campion incontestabil al impurității morale și politice, al slugărniciei rentabile, al calomniei destrămătoare. Că avea și unele „talente” înnăscute? Cu atît mai rău! Și-a bătut joc de ele, de dragul „slavei deșarte”. Pe scurt: numele lui Eugen Barbu poate rămîne, în chip legitim, în inventarul istoriei literare autohtone. Dar a-l „recupera” semi-omagial („centenar”) nu era o urgență. Mai sînt și alți „candidați”, mai plauzibili, la o asemenea recîntărire… Alții și decît Adrian Păunescu (deși avea talent și talente…), decît Vadim Tudor, A. Toma, Dan Deșliu (recuperabil, totuși, prin disidența finală), etc. etc. etc. Păi, așa avem de rediscutat profiluri mai „complexe”: Mihai Beniuc, Titus Popovici, Maria Banuș, Nina Cassian, în fine, o mulțime de rapsozi ai stîngii postbelice, ca să nu mai vorbesc de reluarea unei nuanțări analitice a multor „dreptaci”, români și europeni, ale căror rătăciri ideologice sînt și ele dublate de calități profesionale care nu pot fi ignorate. Dar în cazul acestora din urmă „exigențele” hermeneutice sînt mai radicale! (Andrei Pleșu, O notă, o stare, o zi…, în Dilema Veche nr. 1038, 29 februarie – 6 martie 2024)
*
Da, prima și cea mai mare eroare este, indiscutabil, prima pagină a revistei. Fotografia aceea, însoțită de titlul „Centenar Eugen Barbu”, este cu totul înșelătoare. E înșelătoare în raport cu textele din Dosar – care numai encomiastice nu sînt! –, dar și în raport cu ceea ce sîntem ca intelectuali și, mulți dintre membrii redacției, ca parte din breasla scriitoricească. O altă fotografie, mai sugestivă pentru ceea ce conține Dosarul și pentru intenția noastră, și un alt titlu („Cazul Eugen Barbu”, de pildă) ar fi fost potrivite. Cu ușurință nepermisă am trecut peste una dintre lecțiile de bază ale presei, anume că prima pagină este mai puternică decît tot conținutul publicației. Cititorii noștri au tot dreptul să se supere pe noi. Le cer iertare!
Mai pe șleau, dacă ar fi să ne așezăm în antinomia perfectă a culturii noastre de dinainte de 1990, între Eugen Barbu și Monica Lovinescu (al cărei centenar l-am celebrat și noi, așa cum au făcut-o, pe bună dreptate, mulți alții), Dilema veche nu are nici o ezitare, nu are nici o dilemă: sîntem cu Monica Lovinescu!
Precizez, totodată, că nu scriu aceste rînduri pentru cei care ne citesc de multă vreme cu antipatie consolidată, dezvoltată din cine știe ce motive. Să spui că „Dilema veche îl reabilitează pe E.B.” e o prostie. Întîi, pentru că nici un text din cuprinsul revistei nu face asta. Dimpotrivă, aș spune. În al doilea rînd, pentru că Dilema veche nu poate reabilita pe nimeni – nu avem atîta putere (și nu cred că vreo altă publicație de azi mai are) să „reabilităm”, după cum nu putem nici să decidem ostracizarea vreunui autor cum o făcea, înainte de 1990, de conivență cu partidul și Securitatea, publicația lui Barbu. Cu cei care denunță zgomotos „Dilema veche și-a dat arama pe față”, „Dilema vechea schimbat macazul”, „Dilema veche s-a dat cu securiștii” știu bine că nimic nu e de făcut. Ei oricum credeau de mult asta despre noi – să fie sănătoși. Nu scriu aceste rînduri nici pentru cei puțini care aderă și azi la securism și care, aud, jubilează prin colțurile lor. Ne sînt și ne vor fi străini. Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută. (Sever Voinescu, O lecție de responsabilitate, în Dilema Veche nr. 1038, nr. 1038, 29 februarie – 6 martie 2024)
***
Articolul scris de Otniel Vereș pentru republica.ro a stârnit valuri de reacții, inclusiv din partea celor care au contribuit cu articole la dosarul Dilema Veche. Redau aici pasajele edificatoare pentru o dezbatere de fond cu privire la necesitatea unei asemenea dosar – în Dilema Veche sau în altă revistă culturală sau literară – din acest articol, dar și două reacții apărute după acest articol (nu după dosarul Barbu, aici e un punct foarte sensibil de discuție).
În aceste zile a apărut, în revista Dilema veche, un „dosar (ce ironic!) Eugen Barbu”. Faptul în sine că impozanți și agreați critici literari, care dau tonul canonului literar românesc, se înjugă la analizarea savant-obiectivistă a unei canalii morale este stupefiant. Dar stai, nu ar trebui să ne ferim de moralism în lectura scriitorilor? Nu deosebim noi de la iluminism încoace între fapte și valori, între biografie și operă? Discuție nesfârșită și imposibil de sfârșit!
Doar că aici ar trebui să intervină busola morală (dacă o avem) care să ne ajute să deosebim între ceea ce putem „spăla” și cerne și ceea ce trebuie să rămână pentru totdeauna în hăul istoriei. E dezarmant să vezi că această busolă le lipsește tocmai celor cărora ar trebui să le fie indispensabilă. Citind unele dintre articolele din grupaj îți crapă de-a dreptul obrazul de rușine.
Însă nici o surpriză! Debusolarea morală și laxitatea au fost mereu apanajul unei bune părți ale scriitorimii sau criticilor literari. Acest episod mi-a adus aminte că am putut trăi în modul cel mai direct modul în care se manifestă una dintre cele mai durabile trăsături de caracter ale unor scriitori români, anume fripturismul. Pe scurt, faptele: înainte de a deschide editura în România, în 2013, soția mea – formată universitar complet (licență-masterat-doctorat) într-un oraș din nordul Italiei și în alte universități europene – a organizat, împreună cu câțiva colegi universitari, ani de zile congrese dedicate scriitorilor din Europa răsăriteană, la care a invitat și dus – din buzunarul propriu, nu pe speze instituționale – și câțiva autori români de primă mână, bine confirmați deja literar. Nu e greu să îți imaginezi că pentru o măslină și o plimbare, însoțită de o minimă recunoaștere, plus mult-dorita-și-râvnita încă din comunism ambiție de a fi traduși într-o țară occidentală aceștia au fost și sunt în stare de orice. (Otniel Vereș, Fripturismul scriitoricesc român, republica.ro, 26.02.2024)
*
Chiar nu mai pot cu moralitatea de serviciu, împinsă pînă la malpraxis critic. Pe o platformă online (Republica) Otniel Veres – dar așa gîndesc și scriu mulți: v., tot acolo, Ștefan Coleceriu, care cere, scurt pe doi, „damnatio memoriae”… – le trage un perdaf conspiraționist colaboratorilor la dosarul tematic al „Dilemei vechi” despre Eugen Barbu, numindu-i fripturiști (și, în genere, niște demisionari moral avizi de parvenire…) pentru că și-au permis să „disece obiectivist” producția unei „canalii”. Parvenire unde? Că establishment-ul intelectual de azi e pînă una-alta dominat de atitudini ca ale d-lui Otniel Veres. Ah… o fi semn de fisură, pericol etic, slăbire a vigilenței, împăciuitorism relativist, trădare – deci: alertă în front… În fine, totuși aș vrea și eu să știu ce „fripturi” au cîștigat și de la cine colaboratorii acestui dosar inițiat de Marius Chivu – unii dintre ei chiar excesiv de critici chiar la adresa scrierilor valide ale unui scriitor postbelic de vîrf (sîc! sîc! din Isarlîk), cu toate inegalitățile și derapajele lui. Mai degrabă avem de-a face, după 30 de ani, cu un timid act de curaj – curajul normalității în discutarea literaturii din afara tranșeelor unde unii au încremenit pînă la sfîrșitul timpului precum soldatul japonez celebru. Pînă una-alta, i-aș sfătui pe acești strașnici străjeri ai moralității politice să citească paginile despre literatura valabilă a lui EB scrise de critici ca N. Manolescu sau E. Negrici, care numai de „barbism” ideologic nu pot fi acuzați, și să le compare tonul și evaluările cu cele ale comentatorilor din Dilema veche. S-ar putea să aibă surprize. Sau Quod licet jovis…? (Paul Cernat, postare pe Facebook, 26 februarie 2024)
*
Îmi pare rău că domnul Pleșu nu mai conduce Dilema veche. Diferența dintre Dilema cu adevărat veche și Dilema asta nouă e foarte mare și e vizibilă în textele pe care le scriu d. Pleșu și d. Voinescu. Cel dintâi e un text important, ferm și asumat. Al doilea e o apologie ieftină a unei minore erori: dacă nu era pe prima pagina poza lui EB, era în regulă. La fel ca toate mărimile efemere ale acestei țări, d. Voinescu zice că-și asumă si gata. Dacă și-ar fi asumat, ar fi demisionat. Dar dacă ar fi demisionat, unde s-ar fi dus? Să facă consultanță juridică? (Ștefan Colceriu, postare pe Facebook, 29 februarie 2024)
