Sărbătorile de iarnă și mini-vacanțele aferente acestora mi-au prilejuit niște reflecții referitoare la lectură ca relaxare. Trebuie să recunosc din start că revin, de nenumărate ori, asupra ideii că lectura, orice lectură, este privită ca o ocupație nobilă și binevenită, este salutată și încurajată, fără nuanțări. Mie această percepție a lecturii îmi pare greșită, nu sunt de acord cu ea și, din acest motiv, revin asupra ei din diferite perspective, atât pentru a testa propriul meu dezacord, cât și pentru a introduce nuanțările ce mi se par necesare.
Iată un context care ar justifica, la prima vedere, lectura întâmplătoare, de relaxare, lectura ușoară: anume vacanța, „lectura de vacanță” fiind modul de umplere a timpului liber. Ni se pare lăudabilă alegerea unei persoane de a-și petrece timpul liber citind, indiferent de cartea citită sau de faptul că această alegere este doar o altă modalitate de umplere a timpului liber. S-a ajuns la aceasta, probabil, prin comparația cu petrecerea timpului liber pe rețelele de socializare sau în fața televizorului, pe care, prin contrast cu lectura, le vedem ca pe o irosire a timpului. Acest fel de a vedea lucrurile mi se pare, însă, greșit, dar pentru a explica de ce, va trebui să mă opresc, mai întâi, la unele precizări asupra timpului liber și a plictisului.
Căci ce este plictisul dacă nu o formă de lâncezeală a spiritului, care poate surveni și atunci când ești activ, mai ales dacă îndeplinești niște operațiuni cu caracter repetitiv sau lucruri care nu corespund intereselor tale. Dar nu vi se pare straniu că plictisul survine și atunci când nu ai nimic de făcut, adică ești liber de orice ocupație cu scop utilitar, ceea ce înseamnă că ai ocazia de a te bucura de propria companie și de a dispune, după bunul tău plac, de organizarea timpului? Mă întreb dacă a te plictisi în timpul liber și a încerca să îl umpli cu tot felul de activități sau prezențe care să te distragă de la plictis nu e cumva un semn al faptului că te percepi pe tine însuți ca pe o persoană neinteresantă, cu care nu ai nici un interes să-ți petreci/pierzi timpul?
Nu intenționez defel să fac elogiul singurătății sau ne-activității, sper însă să-mi urmăriți cursul gândului care pornește de la întrebarea dacă nu cumva plictisul survenit în timpul nostru liber este o formă de manifestare a dezinteresului față de propria persoană. (Menționez doar în treacăt că s-au făcut experimente în care majoritatea persoanelor izolate într-o încăpere încercau să își găsească, să inventeze o ocupație, experimente care dovedesc cât de dificil le este oamenilor să rămână singuri cu sine.)
Următoarea întrebare în șirul raționamentelor pe care încerc să le construiesc este dacă nu cumva acea persoană proprie e definită mai mult de felul în care își petrece timpul liber, decât de munca pe care o prestează. Căci munca pe care o îndeplinim, oricât de mult ne-ar reprezenta, trebuie să răspundă anumitor norme sau reguli care, cu excepția unor rare ocazii, nu sunt definite de noi, și, în același timp, este prestată în scopul obținerii mijloacelor de existență, fiind adică o necesitate. De cealaltă parte, reieșind din faptul că suntem propriii stăpâni ai timpului nostru liber, felul în care ni-l organizăm ar putea să spună mai multe despre noi. Dacă înțelegi timpul liber ca pe o ocazie de a te dedica ție însăți, de a te pune la dispoziția ta, vei încerca, aparent paradoxal, să lucrezi asupra ta, să te dezvolți, adică să-ți manifești, în mod liber, felul tău de a fi, să folosești timpul în propriul tău interes. Să încercăm să vedem diferența dintre timpul folosit în interes propriu (în interesul persoanei tale interioare) și cel folosit exclusiv pentru a ne odihni de muncă. Anume acest din urmă fel de a petrece timpul liber este, practic, o irosire a libertății acestuia și asta din motivul că nu este folosit în propriul nostru interes, ci pentru restabilirea forțelor fizice (și, de multe ori, și psihice) în scopul reutilizării lor în cadrul muncii, astfel transformându-se într-o extensie a timpului de muncă. Mă gândesc la acest fel de a petrece (irosi) timpul „liber” ca la pauza pe care trebuie să o facă un utilaj ce a lucrat câteva ore în șir, pentru a nu se supraîncălzi și a nu ieși din funcțiune. Pauza respectivă e condiționată de limitele sale tehnice și acordată în scopul folosirii lui ulterioare. În termeni omenești, odihna folosită exclusiv în scopul recuperării forței de muncă nu este altceva decât o pauză impusă de limitele noastre fizice (și psihice), așadar o condiție implicită a timpului de muncă. Ce întorsătură neașteptată față de sensul utilizării timpului liber în proiectul iluminist, care își dorea mai mult timp liber pentru mai mulți oameni, pe care aceștia să-l folosească pentru a se cultiva, a deveni mai raționali, a progresa spiritual. Îmbunătățirea condițiilor de viață făcea parte din acest proiect anume în scopul obținerii timpului liber. Prin creștere economică s-a reușit, într-adevăr, îmbunătățirea condițiilor de viață pentru mai mulți oameni care, astfel, au mai mult timp liber, pe care… îl pun în slujba recuperării forțelor pentru muncă. Ce cerc vicios!
Pentru a obține o plus valoare a timpului liber, ar fi logic ca de-conectarea de la grijile muncii să se însoțească cu conectarea la propriul interes (înțeles ca interes interior, nu material). Mi se pare, însă, că ne blocăm la etapa de deconectare și ajungem, în mod straniu, să ne ocupăm cu umplerea timpului dintre două perioade de muncă (nu mai îndrăznesc să-l numesc timp liber), cu simplul și unicul scop al alungării rutinei, plictisului, anxietății și oboselii. Dacă folosim acest timp exclusiv pentru deconectare, vom avea tendința de a-l umple cu tot felul de activități distractive (care te distrag), spontane sau planificate, care nu-ți aduc nici un alt avantaj decât acela că, într-adevăr, te readuc într-o condiție în care devii, din nou, funcțional (adică poți fi, din nou, atras în câmpul muncii; nu îndrăznesc să zic exploatat (am zis-o!) pentru că ar fi un pic, doar un pic inexact, dar la acest aspect nu mă voi opri acum). Noi înșine avem obiceiul de a ne amăgi cu bucuria faptului că ne simțim relaxați și plini de „forțe noi”, bucurie amestecată, însă, parcă cu un soi de tristețe, de neîmplinire. Această neîmplinire, pe care sunt sigură că au simțit-o mulți, mai ales în diminețile de luni, când au revenit la serviciu, aparent complet recuperați, după un weekend petrecut tăvăliți în pat, în fața televizorului, sau după o grozavă petrecere cu prietenii, apare din două motive: unul e natura insațiabilă a distracției și al doilea e faptul că împlinirea calității de libertate a timpului propriu a fost redusă la etapa de deconectare (fără să fie urmată de conectarea la interesul propriu).
Să ne oprim un pic la primul motiv. Distracția, la fel ca și posedarea anumitor bunuri sau sume de bani, are un caracter insațiabil; oricât de bine ne-am simți sau oricât de mulți bani am avea, ne vom dori mereu mai mult, dacă distracția sau banii sunt un scop în sine, pentru că, atunci când ceea ce faci nu îți îmbogățește lumea ta interioară (nu construiește lumea interioară), ci doar te dis-trage de la niște ocupații sau anxietăți (dis-trăgându-te, în același timp, și de la tine însuți, de la construcția ta, ca personalitate), nu faci decât să înlocuiești niște plictiseli (sau oboseală, angoase) cu alte plictiseli. Golul din interiorul tău, însă, îți va da mereu de știre, se va cere umplut, iar dacă nu vei înțelege să îl umpli decât cu excitanți goliți de sens, vei obține o debara plină cu bule de săpun, plină și goală în același timp, bună doar pentru a aluneca. Umplerea permanentă a timpului liber cu distracție lipsită de sens se aseamănă cu acele alimente sărace în nutrienți cu care încerci, disperat, să-ți potolești foamea, dar care te țin sătul doar pentru scurt timp. Din momentul în care industria distracțiilor a pus monopol pe timpul nostru liber, acesta nu ne mai aparține. Noi nu ne mai aparținem.
Ținând cont de golul menționat, este de înțeles dezinteresul pentru propria persoană, manifestat prin plictisul din timpul liber, când încercăm să ne detașăm până și de noi înșine, din moment ce suntem goliți de vreo substanță interioarăcare să merite atenția. În timp ce chiar și numai demararea încercării de umplere a golului respectiv ne-ar conecta la acest proiect, de a cărui evoluție am fi interesați, în paralel cu interesul pentru substanța însăși acumulată până la un moment sau altul.
Cazul particular al lecturii de relaxare nu e mai mult decât atât: un caz particular al distracției, mai periculos încă pentru că ne crează falsa impresie că suntem într-un proces de cultivare. De fapt, lectura dezordonată, relaxantă, nu este decât încă un instrument de de-conectare fără conectare, nimic mai mult.
Țin să menționez că sunt perfect conștientă de tentația lecturii ca act gratuit, suficient sie însuși, lectura de plăcere, și îi port respectul cuvenit, ceea ce încerc însă să spun este că sunt mai multe nivele de plăcere, între care, în actul lecturii, combinația dintre plăcerea estetică elevată (adică cultivată, ceea ce presupune un efort orientat) și cea a înțelegerii lucrurilor cu un anumit grad (tot mai înalt) de dificultate, comportă o mai mare senzație de împlinire, altfel spus este o plăcere mai plăcută.
Efectul terapeutic al lecturii ca instrument de deconectare este demonstrat și binecunoscut; lectura ne rupe din mica noastră lume și ne aruncă fie într-una imaginară, fie în aspecte neașteptate ale lumii reale, mai mari. Așadar, nu contest acest efect, dar mi se pare că, spre deosebire de alte instrumente care au același efect, ea este privită cu un respect exagerat, nejustificat, de parcă ar fi mai mult decât atât. Și asta din cauza unor efecte colaterale, precum îmbogățirea vocabularului sau creșterea încrederii în sine, sau folosirea unor „citate înțelepte” ca dovadă a „erudiției”. Nu zic că efectele acestea n-ar fi binevenite (dar, desigur, nu în scopul discutat aici). Mai mult decât atât, nu contest nici faptul că, accidental, citind ceva la întâmplare, te-ai putea simți edificat, ai putea avea o revelație care să te îmbogățească spiritual.
Mă îndoiesc însă că lecturile întâmplătoare ar putea trece de nivelul de instrument de deconectare și ar putea deveni revelatoare într-un sens mai larg, durabil, din două motive.
În primul rând, industria distracțiilor a intrat și pe tărâmul cărții, unde și-a păstrat caracterul industrial, cartea fiind privită ca un produs pliat (încă) pe necesitatea de distracție a publicului, adică produsă anume în scopul de a-l distra. Mărturie pentru faptul că de multă vreme cartea nu mai este un etalon stau groaza de greșeli de ortografie, exprimare, topică, în sfârșit de traduceri automate, inexacte și confuze; prin toate acestea transpare graba cu care o carte este aruncată în vânzare și scuteala de cheltuieli suplimentare pentru un corector sau un filtru de redactare mai exigent. Și am vorbit aici numai de formă! Conținutul e și el viciat de cerere. Dacă cartea trebuie sau nu să vină în întâmpinarea cererii deja existente, sau dacă trebuie depus mai mult efort pentru a scoate mai multe cărți în pofida cererii, este o discuție lungă care depășește cadrul intenției acestui text, fapt e însă că probabilitatea ca să dai, întâmplător, fără nici o pregătire, peste o carte bună, este redusă de legile pieții.
În al doilea rând, chiar și dacă ai avut norocul să-ți cadă ochiul pe o carte bună, a cărei lectură nu numai că te-a bucurat, dar te-a uimit, te-a nedumerit, în lipsa unei pregătiri prealabile acestei lecturi sau prin abandonarea ulterioară a impulsului stârnit de ea, cartea respectivă e ca scânteia care ar fi putut aprinde căpița de fân, dar a căzut în apă. O carte, o singură carte, fie și cea mai bună (dacă e să admitem că o asemenea carte ar exista), nu este suficientă pentru iluminare, pentru o revelație care ți-ar umple golul interior. E nevoie de un efort susținut și planificat, pentru a-ți face ordine în viziunea despre lume și a o corela cu cunoașterea despre aceasta. Să citești azi, într-un moment liber, un roman polițist, iar mâine Republica lui Platon, înseamnă să guști zeama cu furculița. (Despre dificultățile întocmirii unui plan de lecturi și, mai ales, ale neabaterii de la el, din nou nu mă voi expune în acest text).
Așadar, să recapitulăm. Suntem plictisiți de noi înșine din cauza golului nostru interior. Cea mai bună șansă de a umple acest gol, în mod liber, adică din proprie alegere, este timpul nostru liber. Dar, în loc să folosim timpul liber în scop propriu (pentru împlinirea interioară), îl punem exclusiv în serviciul refacerii funcționalității noastre ca instrument de lucru (care este folosit, acest instrument, adică noi, pentru propășirea scopurilor companiei, instituției sau afacerii). Astfel, în loc să ne simțim pe deplin mulțumiți după ce am consumat timpul liber pentru activități ce „rezolvă” oboseală fizică și psihică, simțim un soi de frustrare a cărei motiv ne scapă. Izvorul acestei frustrări este neîmplinirea interioară. Lectura este un bun instrument atât pentru a fi folosit la nivelul deconectării de grijile cotidiene și ale muncii pe care o prestăm, cât și la nivelul conectării la scopurile noastre proprii, de edificare a lumii noastre interioare, cu condiția că, la acest din urmă nivel, instrumentul respectiv trebuie calibrat mai fin, trebuie planificat cu grijă și cu atenție, iar planul astfel întocmit trebuie urmat măcar în linii mari. În general, lectura este asociată cu această ultimă ipostază, de cultivare a persoanei. Dar îmi vine greu să înțeleg cum acestă cultivare se poate produce în mod spontan, prin simplul act al lecturii haotice, fără ca însăși intenția de a se cultiva să nu fie asumată de persoană. Am văzut că rezultatul pe care îl obținem de pe urma lecturii depinde foarte mult de intenția pe care am avut-o când am luat cartea în mână. Dacă vrem să folosim cartea pentru a ne deconecta, foarte bine, ea își va face treaba, dar mi se par nefondate așteptările de a te cultiva, de a-ți crea o lume interioară armonioasă și armonizată cu lumea dinafară, în urma unei suite de astfel de proceduri de deconectare prin lecturi aleatoare, neînsoțite de etapa ulterioară și decisivă de conectare. De asemenea, mi se pare exagerat să atribui oricărei lecturi un potențial revelator și să aștepți ca o carte, orice carte, să-ți schimbe definitiv viața sau măcar și o anumită viziune. Dacă vrei să folosești cartea pentru a umple timpul de refacere fizică și psihică, acea carte, orice carte ar fi, va fi o carte de umplutură. Iar dacă vrei să folosești o carte pentru a umple golul tău interior, acea carte nu poate fi orice carte.
Bineînțeles, printr-o comparație forțată cu selecția naturală, în sensul ei evolutiv, și selecția spirituală își va face, odată și odată, treaba, înclinând balanța spre cărțile care îți oferă un avantaj valoric, dar totuși viața noastră e prea scurtă pentru a o pierde pe lectura sistematică a unor cărți întâmplătoare.
