Cercetătorii au stabilit că oamenii manifestă o mai mare frustrare față de roboții humanoizi decât față de cei care nu seamănă atât de mult cu noi. Oare ce ne înspăimântă atât de mult la ei? Gândul că „un fel de oameni”, doar că mai inteligenți, ar putea ajunge să ne domine? Sau îngrijorarea că vom fi nevoiți să recunoaștem că chiar și niște oameni mai inteligenți s-ar putea să fie lipsiți de un sine? Atunci, când vom reuși să elaborăm roboți înzestrați nu doar cu inteligență, dar și cu emoții, ce vor fascina cu asemănarea lor perfectă cu creatorul, căutând febril printre algoritmii care au creat acel robot uman, așa cum caută acum neuroștiințele componentele neurologice ale sinelui, ne vom întreba oare dacă roboții au sau nu conștiință de sine? Îndrăznesc să mă îndoiesc de ambele: și de faptul că vom reuși să proiectăm un robot uman perfect și că un potențial robot-om va avea conștiință. În ceea ce ne privește, însă…
Căutările sinelui sunt vechi. Mai mulți gânditori care s-au aplecat asupra subiectului au ajuns la concluzii mai mult sau mai puțin pertinente, iar cercetătorii s-au încumetat să pătrundă pe acest continent necunoscut cu instrumentele lor. „Cuget, deci exist”, își spunea Descartes, fiind convins că spiritul este autonom și există separat de corp. „Eroarea lui Descartes”, a replicat António Damásio, stă tocmai în această separare, pe care oamenii de știință o combat prin ipoteza markerilor somatici, asigurându-ne că senzațiile asociate cu diferite emoții ne ghidează în luarea deciziilor, iar rațiunea și emoția nu pot fi despărțite. Schopenhauer cu Libet, însă, par să fi fost de aceeași parte a baricadei. „Pot să vreau ceea ce vreau?”, se întreba primul, prin 1818, în lucrarea sa, Lumea ca voință și reprezentare; se întreba îndoindu-se, ba chiar convins că a depistat cea mai mare greșeală a tuturor filosofilor, conform căreia omul este ghidat de rațiune. Mult mai târziu, în 1979, Benjamin Libet a aranjat un experiment care ar fi gâdilat amorul propriu (atât de accentuat) al lui Schopenhauer și care a convins multă lume că liberul arbitru pur și simplu nu există.
În acest celebru experiment, subiecții erau conectați la un scaner cerebral și rugați să-și contracte încheieturile mâinilor, ori de câte ori doresc. De asemenea, aceștia trebuiau să urmărească un ceas și să înregistreze momentul în care au luat decizia de a contracta încheieturile. Senzațional – scanerul a înregistrat o „pregătire” a creierului (readiness potential, RP) pentru contracție, cu 0.40 secunde înainte ca subiectul să fi raportat decizia, și abia după încă 0.15 secunde, mușchii se contractau. Așadar, creierul este gata să acționeze cu mai mult de jumătate de minut înainte ca decizia despre acțiune să se nască în conștiința noastră. Înseamnă oare asta ceea ce pare? Oare nu decidem, ci suntem deciși de către inconștientul nostru? Incoștientul nostru? Al nostru? Dacă mă întreb cine sunt eu, inconștientul nu este tot al meu? Dar cele 0.15 secunde dintre luarea deciziei și acțiunea propriu-zisă – oare nu sunt suficiente pentru a lua o contradecizie? Potențialul acestui interval al contradeciziei, filosoful Richard David Precht îl numește liber antiarbitru, iar etologul Dorian Furtună – liber cenzor. Dincolo de noțiuni, continui să mă întreb – impulsul și dorința sunt același lucru? Impulsul de a mânca și dorința de a scrie o carte pot fi interogate prin același tip de experiment? Un experiment a cărui rezultate au fost publicate în noiembrie curent în Neuro Image1 încearcă să sugereze chiar că conștientizarea intenției ar fi accesibilă la stadii relativ timpurii ale gătinței motorice, iar RP ar fi asociat cu această experiență conștientă.
Lunga mea incursiune în această nesfârșită dezbatere nu mă obligă nicidecum la luări de poziție. Să rămânem sceptici în fața certitudinilor și precauți în fața incertitudinilor, adică a relativismului. Aceasta din urmă este piatra de încercare a veacului nostru. Își are originea, probabil, în perpetuul zbucium al științei de a invalida ipotezele, necesitate care stă la baza metodei științifice însăși. Această paradigmă metodologică, justificată în știință, este sublimată, printr-un plagiat strâmb, în tendința tot mai multor oameni ai literelor de a-și îneca frazele în salvatoarele puncte de suspensie. Aceasta nu înseamnă însă că traiectoria raționamentelor despre sine nu poate fi (și nu este, uneori) împinsă pe un alt făgaș al discuției. Nici existența, nici absența Eu-lui n-ar trebui să ne descumpănească, atâta timp cât îl vom ține la distanța decentă și rezonabilă a conceptului, în lipsa altor opțiuni și dovezi.
Conceptul de sine, spre deosebire de senzația de sine (care rămâne, întotdeauna, subiectivă), poate fi exploatat, în continuare, în beneficiul umanității. Unii autori sugerează să ne eliberăm de sine, pentru că apartenența la o identitate ne înfrânează realizările, în timp ce conștiința (sic!) faptului că nu avem ce pierde, ne-ar putea propulsa spre culmi nemaiînchipuite. Motivul eliberării este supraponderal în cultura modernă: să ne eliberăm de sine, să ne eliberăm de Dumnezeu, să ne eliberăm de tradiții! Zic să ne eliberăm de eliberare. Lupta pentru libertate (ea însăși o iluzie) și-a construit dușmani închipuiți, înrobindu-ne. Creativitatea umană doar recent a devenit o frivolitate în ochii noștri, de-a lungul timpului, însă, fiind o forță… creatoare și servind devenirii speciei. Poate că, alături de provocările naturale necesare pentru evoluția morfologică, am avut nevoie și de inventarea de simboluri pentru evoluția cognitivă. Cu siguranță însă am avut nevoie de simboluri pentru a ne organiza și a prospera. Banii, națiunile și patriotismul sunt tot niște simboluri, de care însă nu se (prea) pune problema să ne eliberăm. Pe baza conceptului de sine am construit justiția, statul și chiar moralitatea și, la fel cum evoluția naturală a viului nu se întoarce înapoi ca să-și corecteze erorile, evoluția culturală păstrează, în marsupiul său, copiii tuturor închipuirilor noastre. Am inventat atât de multe povești nu (doar) pentru distracție, ci pentru că am simțit nevoia de un punct de sprijin pentru a fi în stare să creăm în continuare. În lipsa altor resurse, am construit o umanitate din ce-am avut, sau din ce ne-am închipuit că avem. Zestrea care te-a făcut gospodar odată, nu se aruncă atunci când se demodează sau chiar uzează. Dacă suntem porniți spre reconstrucție, trebuie să ne evaluăm resursele și n-am fi în pas cu pretinsa luciditate a veacului dacă am pune, la temelie, în loc de închipuiri… alte închipuiri. Poate că ar fi înțelept să ne continuăm drumul de acolo de unde am ajuns, fără să ne sperie faptul că simbolurile ar putea fi doar simboluri, ci exploatându-le (și recunoscându-le) potențialul creator.
Bineînțeles, am avea ce să-i reproșăm creativității noastre. Însoțirea a tot felul de simboluri ne-a târât prin hățișuri impardonabile: războaiele, Holocaustul, statul islamic sunt dovezi triste ale unei creativități bolnave. Tocmai în acest punct al argumentației putem să facem cotitura spre subiectul cărții noastre. Acum, poate mai mult decât oricând, pentru că nu mai suntem la cheremul naturii, ci, izolați de ea, pe propria responsabilitate; mai mult decât oricând, pentru că avem deja mărturia cruzimii (războaie și masacre), infantilității (consumerism) și inconștienței noastre (dezastrul ecologic), deci, acum, mai mult decât oricând, suntem obligați să ne construim o identitate care să fie mărturia maturității speciei noastre. Fiecare dintre noi, individual.
„Căutarea sinelui” este încă o povară așezată pe umerii lecturii. Nu știu dacă avem sau nu ce căuta, dar dacă nu există – să-l construim, iar dacă există – să-l cultivăm. Mai bine din cărți, decât din lumea haotică în care viețuim. Eu-l individual, indiferent de soarta celui pierdut în negura istoriei sau de cea care îl așteaptă în viitorul luminos, îl putem trata ca pe un concept de care avem nevoie pentru o continuitate responsabilă a speciei, dacă nu chiar o deșteptare a acesteia, în scopul unei conviețuiri armonioase cu mediul. Din propria noastră dorință, ne-am rupt de la sânul naturii, pentru a continua pe cont propriu, ba chiar dominând-o pe aceasta. Nu mai suntem modelați de ea, ci de evoluția culturală pe care am ridicat-o deasupra naturii, adică de simboluri și concepte. Acum ar fi momentul să dăm dovada că epopeea culturală a omenirii nu s-a dovedit a fi un monstru în devenire care, fără a fi în stare să depășească ceea ce a creat evoluția naturală din noi, a început să distrugă însuși creatorul – natura, cât și pe noi înșine. Chiar dacă am alungat natura din preajma noastră, nu am scăpat de ea, este în interiorul nostru, dar acum suntem responsabili de armonizarea ei cu cultura pe care o dezvoltăm și care ne dezvoltă. Coevoluția cultură-gene este viitorul speciei, iar noi suntem mai responsabili ca oricînd pentru desfășurarea ei echilibrată.
Nu știu, în aceste condiții, dacă trebuie să fim reticenți față de faptul că, prin cărți, ne formăm o imagine greșită despre noi – spaima tuturor înțelepților care consideră că ele, cărțile, ne-ar face să credem că suntem mai deștepți decât am fi, în timp ce operăm, de fapt, cu un cumul de cunoștințe și idei din diferiți autori. Dar, de vreme ce nu știm dacă avem sau nu un sine, dar, în același timp, trebuie să continuăm să trăim într-o lume de a cărei devenire suntem noi înșiși responsabili, nu mai este un păcat atât de mare să acționăm din înțelepciunea acumulată (valoarea adăugată este, oricum, sarcina unei minorități excepționale, și tot nu se ia din nimic!). Pentru că nu ne naștem învățați. Ce păcat că nu ne naștem înarmați cu cunoștințele necesare ca să știm cum să trăim! Ne naștem cu tot ce ne trebuie ca să existăm, dar absolut cu nici o idee despre cum să trăim. Dacă ne apucăm de învățat, sârguincioși, de la început, ajungem, pe la bătrânețe, să știm câte ceva și, în cele din urmă, murim înțelepți. Dacă nu ne pasă și nu învățăm nimic, murim liniștiți. Dacă ne ținem, însă, ocupați cu învățarea, s-ar putea să avem mult mai puțin timp pentru a distruge. Și mai puțină motivație petru aceasta.
Iar dacă aceste planuri de viitor vă par încătușate în lanțurile trecutului și reticente față de inovație și experiment, trebuie să analizăm împreună dacă nu cumva chiar open mindedness-ul ne face conservatori. Dar aceasta deja este o altă linie de discuție…
