Când mă surprinde citind, soțul meu obișnuiește să arunce un: „Iar trândăvești?”, și nu-i place să mă „cicălească” cu această glumă pentru că, într-adevăr, consideră lectura trândăvie sau pentru că n-aș fi îndreptățită dacă, la urma-urmei, chiar aș lenevi, ci pentru a sublinia, cu ironie, părerea generală despre lectură – o activitate de relaxare, lenevie, pierdere de timp chiar. Mai mult, lectura e percepută ca un fel de moarte vie, „a citi” fiind opusul lui „a exista”, „a trăi”.
Gluma lui îmi amintește, de fiecare dată, de o altă replică care s-a încetățenit, în familia noastră, drept anecdotă din viață. Într-o vară, bunicul meu, trecând pe lângă curtea unui vecin pe care nu se cade, în sat, să-l nesocotești cu un simplu salut, și văzându-l întins la umbră, îi zise: „Ce mai faci, Vitalic? Te odihnești?”, la care acela îi răspunse prompt: „Pe naiba! Ascult radioul”. Bancul face mare haz, în familie, ori de câte ori ni-l amintim, pentru că vara, când în sat e o mulțime de lucru fizic de făcut, ici de plivit, colo de scuturat gândacii de colorado, dincolo de udat răsadul…, să spui că muncești ascultând radioul nu poate fi decât o snoavă grozavă. Dar atitudinea asta, de a fi nevoit să te simți rușinat dacă asculți radioul, în timp ce toată lumea muncește, e cumva caracteristică și lecturii. Cred că ar râde și muștele de mine dacă, luând în serios o întrebare precum cea a soțului meu, „iar trândăvești?”, aș răspunde, în stil flaubertian, că citesc ca să trăiesc.
De această dihotomie, falsă-dihotomie, după părerea mea, a citi – a trăi, îmi propun să mă ocup în cele ce urmează.
De fiecare dată când mă gândesc la atitudinea zeflemitoare a „oamenilor de acțiune” față de lectură, mă întreb ce anume o provoacă. Și îmi dau seama că nu poate fi altă cauză decât impresia acestora că cititul nu „creează”, nu „produce” nimic.
Știu prea bine că niște exemple celebre nu ar clinti cu nimic convingerea aceasta și că risc să cad în desuetudine dacă le amintesc, dar ce poate fi mai grav decât să trândăvești citind (poate să trândăvești scriind?), nu-i așa? Astfel, mă voi obosi să aduc, totuși, acele exemple.
Nu s-ar număra printre cele pozitive argumentul că unele cărți au provocat războaie și conflicte (mă gândesc de exemplu, la Biblie), dar există totuși, în istorie, cuceriri destul de violente și extinse față de care ne raportăm cu deosebită admirație și chiar venerație. Cuceririle lui Alexandru Macedon, zis și cel Mare, ar fi un astfel de exemplu. Avem motive întemeiate să presupunem că acest tânăr exaltat s-a lăsat influențat de Iliada lui Homer, în aventura sa de cucerire a unei bune părți a lumii cunoscute pe atunci (în doar treisprezece ani!), întocmai precum tinerii de azi își toarnă găleți cu apă în cap, lăsându-se influențați de challenge-urile de pe social media. Spre această concluzie ne împing faptele macedoneanului, mai întâi aceea că punea sub pernă în fiecare seară, lângă un pumnal, o casetă în care păstra un exemplar din Iliada, dăruit de învățătorul său, Aristotel. De ce dormea cu capul pe un pumnal bănuiesc că nu se întreabă nimeni, dar dacă tot trândăvesc scriind, s-o fac definitiv și temeinic, așa că vă spun că o făcea pentru a nu avea soarta tatălui său, Filip al II-lea, care a fost asasinat în timp ce se pregătea pentru deschiderea festivităților de căsătorie a fiicei sale. Dar să dormi cu capul pe o casetă ce conținea o carte poate părea nu doar incomod, ci și destul de straniu.
Ei bine, o făcea pentru că Iliada era cartea lui preferată și pentru că prin prisma ei își vedea viața. A învățat să citească pe textele lui Homer și și-a construit concepția despre viață în baza lor. Când a pornit campania împotriva lui Darius al Persiei, în drum spre aceasta, Alexandru face un ocol prin Troia care, între timp, își pierduse importanța de odinioară. Ajuns aici, el elogiază textul adorat într-un mod simbolic: depune, împreună cu prietenul său, Hefestion, jerbe la mormintele lui Ahile și Patrocle, evident – cuplul de războinici pe care îl imitau, alergând după asta, goi, în jurul zidurilor cetății, gest de pură reconstituire homerică. Aventura asiatică era o încercare de a amplifica povestea lui Homer, de a-i conferi noi dimensiuni. Unica decepție a lui Alexandru, în această încercare, a fost faptul că nu a putut să-l înfrunte pe Darius într-o luptă corp la corp (care ar fi fost corespondenta simbolică a luptei dintre Ahile și Hector), pentru că acesta din urmă a fost ucis de unul dintre propriii soldați, în timpul retragerii armatei persane.
Un alt lider, mult mai recent, care ținea mereu aproape o operă literară este președintele american Harry Truman. De fapt, nu întreaga operă, ci doar un fragment, și nu sub pernă, ci chiar în portofel, ceea ce înseamnă că îi era permanent alături. E vorba despre șase strofe din poemul Locksley Hall de Alfred Tennyson, un poem al genului științifico-fantastic, din 1835, în care se vorbește, premonitoriu, despre armele de distrugere în masă din viitor care vor oferi puterea absolută. Mă întreb dacă se gândea la acele versuri atunci când a ordonat utilizarea primei bombe atomice…
Nu putem ști, dar ceea ce știm cu siguranță este că mulți dintre cei care au proiectat prima rachetă balistică cu rază lungă de acțiune din lume, Racheta V2 (azi e considerată rachetă cu rază scurtă de acțiune), în frunte cu Wernher von Braun, erau membri ai unei asociații de entuziaști germani ai rachetelor (Verein für Raumschiffahrt), inspirați de cartea inginerului originar din Sibiu Hermann Oberth, Die Rakete zu den Planetenräumen (Rachetele în spațiul planetar, 1923), acesta din urmă fiind, la rândul său, influențat de cartea lui Jules Verne, De la Pământ la Lună, pe care mărturisea că o citise de atâtea ori încât o știa pe dinafară. De menționat că acei entuziaști germani visau să exploreze cosmosul, nu să distrugă vieți omenești, așa cum s-a întâmplat în cel de-al doilea război mondial, când au fost folosite Rachetele V2. În ultimele zile ale războiului, Wernher von Braun s-a predat americanilor și a participat la crearea Saturn V, racheta care i-a dus pe americani pe Lună.
Dar nu vreau să vă las cu impresia că „produsul” lecturii sunt doar războaiele și inovațiile distrugătoare, oricât de grandioase și revoluționare ar fi acestea. Există și moduri mai pacifiste în care cărțile au influențat lumea. Bunăoară, Johannes Kepler se zice că s-ar fi inspirat, în teoria sa despre formă eliptică a orbitei Pământului, din lectura cărții matematicianului antic Appolonius din Perga, Koniká. Orbita circulară propusă de Copernic, dacă trecem peste ideea contraintuitivă pentru acel timp al unui Pământ care se rotește în jurul Soarelui, era previzibilă din punctul de vedere al modului idealist în care se uitau încă cei mai vechi învățați la tot ce e legat de planeta noastră. Dacă aceasta tot n-a reușit să se mențină în centrul Universului, măcar să fie bună să se deplaseze pe o orbită de o formă perfectă, așa cum doar cercul poate fi! Cartea lui Appolonius a exercitat suficientă influență asupra lui Kepler încât acesta să se poată sustrage tradiției de a vedea perfecțiune în toate manifestările Pământului și să propună o alternativă mai viabilă.
Dar se pare că încercarea mea de a aduce niște exemple mai constructive de influență a lecturii asupra lumii în care trăim nu este mai puțin supărătoare, întrucât lucrări precum cele ale lui Copernic, Kepler sau Darwin (inspirat, în elaborarea teoriei evoluției prin selecție naturală, printre altele, de cartea economistului Thomas Malthus Eseu asupra principiului populației) au vătămat destul de sever egoul pământenilor, pe care l-au privat atât de poziția de buric al universului, cât și de cea de creatură osebită a divinității. Dar să nu ne grăbim să subestimăm o specie care, în pofida micimii sale, ca mărime și importanță în univers, a reușit să-i pătrundă o mulțime de taine cu mintea sa.
Anume în această cheie intenționez să continui justificarea trândăviei mele și a altor nenorociți de-alde mine. Căci, în ceea ce privește chestiunea „producerii” pe care am încercat s-o abordez până acum, trebuie să recunoaștem că cel mai frecvent produs al cărții este… altă carte. Și acest lucru nu este numai suficient și frumos, ci și dezirabil, dacă e să ne gândim că nici progresul cunoașterii și nici originalitatea abordării nu se pot obține dacă nu ne obosim să ne cățărăm pe „umerii giganților”.
Dar să ne întoarcem la specia aceea atât de inteligentă încât a pătruns cu mintea sa unele taine ale universului. Ar fi un truism să spun că a reușit-o tot prin lectură, deși am sugerat-o deja, prin exemplele de mai sus. Nu mai insist, așadar, decât asupra felului în care gestionăm aceast patrimoniu cultural și științific, la nivel individual. Necitind, îl nesocotim, pur și simplu. Dar, pentru că nu vorbeam despre tributul pe care îl datorăm civilizației și prin care, totodată, o întreținem, ci despre, vă reamintesc căci eram pe punctul de a uita eu însămi, așadar despre dihotomia a citi – a trăi, să vedem dacă nu cumva lectura ne face mai vii decât trăirismul.
Să ne complicăm, căci trândăveala ne permite, în a explica o dihotomie prin introducerea alteia, realitate imediată vizavi de realitatea paralelă. Lectura pare a fi exclusă din șirul experiențelor de viață, din trăire anume din cauza absenței lectorului din realitatea imediată, ceea ce ar presupune o lipsă a autenticității vieții (visarea cu ochii deschiși) și irelevanța pentru viață a experienței lecturii. Această realitate imediată cuprinde tot ceea ce ne înconjoară: familia, ocupația, locul de trai, colegii și prietenii, hobby-urile, chiar și tumultul de știri sau bârfe zilnice care trec fulgerător prin ureche fără să ne atingă conștiința. Uneori, individul ordonează datele generate de către această realitate imediată, adică reflectă asupra lor și își încropește o concepție despre lume și chiar o filozofie de viață din ele. Dar, în general, se poate trăi și fără acest efort, deoarece tot ceea ce ne înconjoară ne antrenează, volens-nolens, într-un modus vivendi ordonat de către realitatea imediată, iar individul nu are decât să se lase în voia acestui flux. Oricum, și în primul caz, când individul controlează realitatea imediată, și în al doilea, când realitatea imediată controlează individul, acesta se află în epicentrul acestei lumi și se simte influențat precum și capabil de a influența această realitate. Să trăiești cu sentimentul apartenenței la o lume atât de mică mi se pare nu doar plictisitor, ci și periculos, căci ea se poate oricând deteriora, dezintegra, colapsa (divorț, pierderea serviciului, atacuri, bârfe murdare…) și astfel devii victimă într-o închisoare la care tu însuți te-ai condamnat.
Dar ce rămâne atunci când dăm la o parte tot ceea ce cuprinde realitatea imediată: familia, ocupația, prietenii, etc? Uneori nu rămâne nimic, cu excepția sentimentului singurătății și încremenirii într-o perpetuă adversitate. Alteori, rămâne ceea ce este numit, ironic, realitate paralelă: adică tot ceea fără de care se poate lesne și încă mai ușor trăi, tot ceea ce nu are nici o legătură cu putința de a viețui aici și acum. Indiferent dacă ești cititor înrăit sau alegi să studiezi viața râmelor, sau să observi natura pentru a o picta sau a-i închina poezii, dacă aceste activități sunt irelevante pentru realitatea ta imediată, atunci mai faci parte și dintr-o realitate paralelă.
Am să mă opresc doar la cazul îngust al cititorului, al celui care, zilnic, călătorește prin lumi fictive sau nu, civilizații îndepărtate sau până la originile propriei civilizații, în trecut sau viitor, în imensitatea universului sau a atomului, prin concepte, figuri de stil sau formule matematice. Ei bine, ceea ce încerc să spun este că spațiul realității paralele este mult mai larg, orizonturile sunt mai îndepărtate în comparație cu spațiul îngust al celei imediate. Omul din mijlocul realității paralele este mic, un punct în mijlocul unei concepții despre viață cuprinzătoare, dar micimea lui este, de data aceasta, un avantaj, căci mici sunt, deopotrivă, și problemele de care e legată orice existență omenească. Numai omul care conștientizează imensitatea și complexitatea lumii (nu cunoscând-o integral și direct, ci înțelegând cât de multe încă nu știe), dar și frumusețea ei, nu-și va exagera problemele personale care, în îngusta realitate imediată par mult mai mari decât sunt cu adevărat. Acest orizont lărgit, dar care nu poate fi lărgit decât virtual, întrucât limitările fizice nu ne permit experiența directă a prea multor lucruri, așadar acest orizont lărgit este considerat, de către filosoful Bertrand Russell, un ingredient al fericirii, căci:
„Toate interesele impersonale, pe lângă importanța pe care o au ca factori de relaxare, au și multe alte efecte benefice. În primul rând, ele îl ajută pe om să-și păstreze simțul proporțiilor. Foarte ușor se poate întâmpla să ajungem atât de absorbiți de îndeletnicirile noastre, din cercul din care facem parte, de tipul de muncă pe care îl practicăm, încât să uităm cât de mică este partea pe care o reprezintă toate acestea din totalul activității umane și cât de multe lucruri din lume rămân dincolo de perimetrul acțiunii noastre”.
(Bertrand Russell, În căutarea fericirii, Humanitas, 2013, p.197)
Dar să nu exagerăm în privința fericirii, mă îndoiesc că lectura și cunoașterea te face mai fericit, dar ceea ce trebuie să înțelegem de aici este că, chiar dacă experiența directă îți dă simțământul autenticității trăirii, percepția despre această experiență este disproporționată. Astfel, tocmai cel care trăiește aici și acum, care experimentează direct viața este cel care, în același timp, neavând o unitate de măsură universală sau modele la care s-o raporteze, și-o ficționalizează, își exagerează atât importanța, cât și problemele personale, se închide în lumea realității imediate, amăgitoare și, în cele din urmă, dezamăgitoare.
Așadar, poate că lectura este irelevantă pentru experiența de aici și acum, dar este garantul construirii unei concepții de viață, a unei viziuni a vieții mai largi, și dacă uneori simți că pierzi controlul asupra împrejurărilor imprevizibile ale vieții, rămâi, totuși, ancorat în viziunea ta despre viață, care, nefiind totuna cu acele împrejurări, fiind, așadar, mai mult sau mai puțin, independentă de ele, îți dă un sentiment de siguranță din care îți poți construi o altă realitate imediată.
Rămâne însă, întotdeauna, problema timpului, mai exact a lipsei lui, problemă acută și foarte reală (despre care voi vorbi altădată). Când să mai citești dacă trebuie să faci o casă, să crești copii, să sădești un copac? Într-adevăr, că doar n-om sacrifica timpul dedicat rețelelor sociale, bârfelor și tolănitului în pat, de dragul cititului! Mai rămâne la îndemână o soluție isteață, de care se folosea Joseph Needham, ca să economisească timp: să mâncăm mai des ouă fierte, se gătesc ușor și putem citi în timp ce fierb
