Invocând Spiritul lui Arghezi
in defence of the cherries = în apărarea cireșelor/ Peter Sragher, Claus Ankersen. – Timișoara: Brumar, 2019
Dar, nu, nu invocându-l ca la o ședință de spiritism, doi prieteni, Peter și Claus, ci în spiritul prieteniei poetice, dacă poate fi, și de ce nu ar fi, și o astfel de prietenie, îl cheamă și pe Arghezi, dar cheamă și Frumusețea, care se ascunde mereu și „în spatele” cireșelor, într-un experiment care s-a întins timp de câțiva ani (evident, nu în fiecare zi: poemele lui Sragher, unele, au menționat anul scrierii și chiar locul: București, 2017, 2018, iunie, iulie sau august 2015, Sinaia, Bulgarevo, Bulgaria; unele pot fi considerate ca fiind în curentul code-mixing, cu moderație, sau gândite pentru performance: al doilea poem „in defence of the cherries”, cel de la p.68!), poetul român și poetul danez (mai exact „intergalactic traveler, poet, writer, artist, anthropologist an performer”) scriind în engleză (o limbă atât de potrivită… cireșelor literare, de pe torturile oricărui gând aniversar ori celebrator), cartea rezultată, în sine, fiind îndatorată atât traducătoarelor Andreea Petcu (pentru Peter) și Irina Bojin (pentru Claus), dar și, după cum rezultă dintr-o notă a lui Peter, de la început, „poeților britanici Peter Waugh și Andy Willoughby, pentru sugestiile lor privind poeziile scrise de mine în limba engleză, dedicate lui Tudor Arghezi și lumii pe care a creat-o la Mărțișor, în sudul Bucureștiului.”
Ludic, un „copac al vieții” ar fi cireșul… primordial, Claus scriind: „Poftește la cireșe/ nu te sfii/ înălțimea ta/ găsește-l pe Iacob și urcă-i scara/ spune-i că-l salut/ apoi înalță-te mai sus/ în copacul vieții și trăiește/ veșnic în coroana lui/ culege fructele îngemănate/ ale marii înfloriri/ și mușcă din cireașă.” Desigur, uneori danezul poate fi aproape intraductibil, din „Poet Dreams” în „Visuri de poet”, rezultatul fiind însă supercalifragilistico-quasi neo mistic, poetul Arghezi „renăscut” în viziunea nouă sau vizitatorul din ziua de astăzi a Mărțișorului fiind prezentat astfel: „In the Cherry Orchard/ the poet writes/ the world/ picking images from high/ on the ocean floor above// In the Cherry Orchard/ the poet is/ timelessly becoming/ a child/ wise as a dancing fool/ In the Cherry Orchard/ the poet dances/ as he prints and presses and cooks and eat/ and listens to Wagner/ on his old gramophone. And lies/ on his back/ under back/ under a Cherry Tree/ arms folded beneath his head. And looks up/ into the wor/l/d in the sky// In the Cherry Orchard/ the poet wills/ the wor/l/d into existence/ while the first sentence/ trumpets through the realm/ In the beginning was the word/ and the word was Cherry. And the world was blooming/ filling the void with its scent/ in a pink and white crowning/ of heaven and earth. The wor/l/d/ molding itself into existence/ into spherical light, round, red, ripe/ the sweetness of the word/l/d/ Its wedding celebration”…
„În Livada cu Cireși/ poetul scrie/ lumea/ culegând imagini de sus/ de pe fundul oceanului de deasupra// În Livada cu Cireși/ poetul/ devine etern/ copil/ înțelept ca un bufon dansator/ În Livada cu Cireși/ poetul dansează/ în timp ce tipărește și calcă și gătește și mănâncă/ și ascultă Wagner/ pe vechiul gramofon. Și stă întins/ pe spate/ sub un Cireș/ cu brațele îndoite sub cap. Și se uită în sus/ la marele lumecuvânt din cer// În Livada cu Cireși/ poetul izvodește/ lumecuvântul/ cât prima propoziție/ încă mai trâmbițează prin țară/ la început a fost cuvântul/ și cuvântul era Cireașă. Și lumea înflorea/ umplând golul cu parfumul ei/ încununând prin roz și alb/ cerul și pământul. Lumecuvântul,/ luând ființă sub formă de lumină sferică, rotundă, roșie, coaptă/ dulceața lumecuvântului/ sărbătoarea nunții sale” (pp.100-101)
Apropo de traducere, adaug și aceste versuri, beneficiind și de eleganța traducătoarei: „My being is a quantum orchestra/ playing in a multiversal hall/ one of endless parallels/ versions of sifferent and dame/ the tiles of its roof, holographic/ its walls, multi scalar vibrational/ its floor, a resonance system/ the seats, open rainbow fileds/ aligning like a flower-crown/ to intetion, wish and dream/ as the music flows/ an endless dance of fluctuation/ Shiva and Shakti flow/ through yin-yangish realms of wonder/ as I balance on my toe…” „Făptura mea e o orchestră de cuante/ cântând într-o sală multiversală/ una dintre nesfârșitele paralele/ versiuni ale actuia (sic!) și alelași (sic!)…” Ș.a.m.d. (pp.144-145)
Episoade de istorie (și literară), precum apărarea proprietății (liric, „a libertății cireșelor”, în „atacul”, p.17), capătă contur estetic baladesc, asaltul a patru bărbați cu haine negre de piele, înarmați, putând fi oprit de fiica hotărâtă: „ea tot acolo stătea încordată/ cruntă neînduplecată/ își puse întreaga voință/ întru securea ascuțită/ de razele tăioase argintii/ ale lunii/ și începu să recite/ cu o voce hârșită/ versurile tatălui ei/ cu un timbru atât de puternic/ atât de curajos/ atât de sfidător/ încât cei patru bărbați/ cu mașina mare neagră/ cu hainele de piele negre/ lucioase/ cu pistoalele negre reci/ de oțel/ dintr-o dată/ nu mai putură face niciun pas/ înainte/ spre poarte/ livezii de cireși…” (p.19)
Până la pagina 91 avem contribuția lui Peter Sragher (care are, de fapt, un poem în zece părți, cu un prolog), apoi este Claus de la care avem bonus și niște texte care completează benefic „universul cireșilor primordiale”, dintr-o grădină a raiului… bucureștean, atât cât poate fi el de rai, acestea fiind „În noaptea dinaintea publicării”, „Poemul fermierului Despre Etosul locului și poezia vieții nomade” și „Șef de orchestră cuantică”, dovezi ale cetățeniei sale universale, al doilea poem menționat mai sus fiind scris în India, replica în „dialog” a lui Peter fiind, dacă vreți, textul „Voi deveni un guru”, unde avem și o doză necesară de umor marcă inconfundabilă…
Liric, „punctele de satisfacție” sunt unde trebuie – în poemul „La vânătoare de cireșe” de Claus Ankersen se explică cu o notă de subsol (Psihofizicianul Howard Moskowitz a descoperit punctul de satisfacție adăugând cantitatea exactă de zahăr așa încât produsul să devină irezistibil și astfel a revoluționat industria alimentară, creând puncte de satisfacție pe întreaga piață de produse, prin exploatarea deplină a biologiei copilului): „În apărarea cireșelor/ este bine să încerci una ca pe o mașină/ înainte să te arunci cu capul înainte/ în fântâna roșie/ gustarea asta perfectă/ hrana absolută a iubirii/ afrodiziac divin/ adevărat Graal/ dulce refugiu chiar/ dylanesc/ poartă spre punctul de satisfacție…” (p.125)
Îndemnul final al lui Peter Sragher este aproape zen (dincolo de orice… sezon! Cu un ecou whitmanian): „păstrează cireșele/ proaspete/ păstrează cireșele/ în sufletul tău/ nu mănânci niciodată/ cireșe/ le crestezi în/ sângele tău/ sau pe patul tău de stejar/ ca să picure roșu/ roșu/ roșu/ pe visele tale/ în toiul nopții/ și devoni parfumul/ vieții tale// păstrează cireșele/ păstrează cireșele/ în gândurile tale/ în iarna adâncă/ sub zăpadă/ păstrează cireșele sub/ zăpadă/ calde/ înveșmântate-n pământ/ și dezgroapă-le primăvara/ să-ntâlnească tinerele/ cireșe/ născute din gândul lor/ născute din chemarea/ de-a fi/ născute odată cu ploaia// păstrează cireșele/ păstrează cireșele/ sus/ în aer/ să fie bătute de vânt/ legănate de vânt/ să fie vânt-ate// și-apoi/ numai atunci/ dăruiește-le// frumuseții” (89-91)
Bref, despre o anume frumusețe, de icoană, de primăvară botticelliană apriorică, hrană pentru darul veșniciei, stemă pentru drapelul „Armatei Poeților” (organizație înființată de Ankersen, „atât locală, cât și globală, a sororității-frățietății penițelor hipersensibile”, rețea de artiști activiști, cf. p.151), ori model pentru un tatuaj decent, frumusețe a cireșelor apriorice, da, despre poftă de viață este cartea asta, care pocnește la lectură aproape ca o cireașă înțeleasă de Bosch (la pp.118-119), care ar putea fi citită și prin „poezia celor 91 de poziții/ care îmi oglindesc lumea/ pe când soarele se apleacă spre apus.// În inima momentanului trăiește eternitatea/ optimistul hlizit/ cel mai bun prieten al tău din toată lumea asta.”
Adică, în limba engleză a urmașului adevăratului Hamlet:
„In the heart of the now lives eternity/ this optimistic giggler/ your best friend in the world.” (pp.146-147, finalul cărții)
Bref, again, întorcându-ne și la Arghezi („acum îl căutăm pe/ arghezi/ dar a dispărut/ în lumina/ lui”, p.77), cireașă, prim cuvânt, vrem să te mușcăm și să urlăm: ESTE!!! Sau, mai în spiritul dialogului Sragher-Ankersen, doar să credem și să apostolim că ne putem împărtăși și cu cireșe!
