Sunt două lucruri care poate că ar trebui explicate atunci când un cititor (să fiu eu acela, de exemplu) spune că e conservator. Primul ar fi că afirmația se extinde asupra cărților pe care le citește și, dacă nu e vorba de un cititor în stele, asupra cunoașterii mai mult sau mai puțin obiective pe care o împărtășește. Iar în al doilea rând, dacă tot mergem pe exemplul meu (deși am observat și la alte case), atunci când spun „sunt conservatoare” o spun pentru că vreau să fiu drăguță, da, drăguță cu alții, altfel zis, ca să nu fiu rea.

În legătură cu primul punct, conservatorismul meu se referă la genul de cărți pe care le citesc. În fond, toți au preferințe în ale lecturii, la fel și eu, nu mă deosebesc cu nimic de alți cititori, unii citesc beletristică, alții literatură științifică, alții titlurile noutăților (ar fi onest, ținând cont de numărul mare de astfel de cititori, să se introducă un gen literar aparte), iar eu mă orientez spre cărți, de un fel sau altul, care poartă rău famatul calificativ de elitiste. Pentru mine, expresia, atunci când se referă la cărți, este o contradicție în termeni, dar pentru oamenii „mai open-mind, așa” fenomenul este perfect justificat. Însă la acest punct mă voi opri, mai detaliat, în alt capitol.

Pentru a explica cel de-al doilea punct, la care vreau să mă opresc anume în acest capitol, voi recurge la o metaforă, una cunoscută de altfel, nu am pretenția că spun ceva nou, departe de mine asemenea veleități, îmi spun doar păsul, așa cum fac atâția oameni fără altă treabă decât să stea, din când în când, ba chiar zile întregi în cazul altora, și nu puțini sunt nenorociții (sau, cine știe, poate norocoșii) care întreaga viață, cum ziceam, stau la masa de scris fără vreo altă îndeletnicire decât să umple lumea asta, și așa ticsită, cu cuvinte.

Așadar, să luăm cea mai la îndemână metaforă și să ne imaginăm oceanul cunoașterii sub forma unui puzzle pe care e reprezentat, de exemplu și ca să nu apelăm prea des la imaginație, un ocean. Un puzzle infinit, desigur, un ocean fără capăt și, respectiv, o muncă de Sisif, se-nțelege, darbantrenantă. Odată ideea peisajului abia închegată, ești prins. Un început de unduire al unui val abia ghicit îți va ține întinși nervii și îndemânarea până vei găsi piesa care să-i definitiveze amplituda sau să-i curbeze creasta, sau, dimpotrivă, îți va epuiza puterile până la renunțare, când, de-odată, vei găsi piesa potrivită, absolut întâmplător, și atunci un nou avânt, un nou val, de astă dată de entuziasm, te va readuce în verva căutării, te va arunca înapoi în oceanul infinit, val pe val se face, zic legile naturii. Altădată, ceea ce credeai că e un început de creastă, nu s-a dovedit a fi decât o ușoară înclinare, mai e mult până sus, n-ai fi bănuit, când erai la baza lui, că valul va fi atât de înalt, un val care îți provoacă atât curiozitatea, cât și frustrarea. De altfel, întregul tablou, la orice etapă a construcției l-ai surprinde, este frustrant, oricât de mult ai fi muncit, încă mai mult ai de lucru, pentru că, dacă vă mai amintiți, nu e vorba de un ocean de pe hartă, ci de unul infinit. Paradoxal, dar oricât de mult n-ar descuraja acest fapt munca la construcția, piesă cu piesă, a puzzle-lului, totuși nu o oprește definitiv niciodată, ba chiar o ațâță, de multe ori. Puzzle-ul nu a fost creat de tine sau de mine, suntem doar niște urmăritori curioși ai unor minți luminate; noi doar unim părțile lui componente, ca să vedem un tablou tot mai clar; cu cât mai multe piese unim, cu atât mai uimiți suntem de grandoarea și coerența lui, chiar dacă, totodată, devenim tot mai conștienți și de enormitatea a ceea ce încă nu am descoperit sau nici nu a fost descoperit încă.

Iată-ne, așadar, absorbiți de căutarea următoarei piese, despre care avem doar o vagă închipuire, precum cea că ar trebui să fie de o anumită culoare, cum ar fi orice nuanță de albastru, de la cea mai întunecată până la azuriu, și de o anumită formă, pe care o putem ghici doar dinspre partea unde puzzle-ul este deja completat. Oricât de imprecise, tot sunt niște indicii.Iată-ne din nou, așadar, probând, pe rând, fiecare piesă ce s-ar potrivi reliefului care este, în același timp, un indiciu și o gură deschisă spre imprevizibil, cutremurați de o plăcută nerăbdare, aidoma Evei în fața mărului, când alternativele unui ocean mult prea albastru încep să apară.

„Spui că piesa albastră va salva întregul ocean, dar nu știi că, de fapt, ea provoacă autism”, susține cineva cu o piesă roz în mână, pe care ne-o întinde ca pe un Mesia venit să salveze oceanul de complotul caracatiței în halat alb, ale cărei tentacule amăgitoare s-au întins de-a lungul și latul oceanului, îngrășându-se din contul credulității viețuitoarelor lui.Sau altul, cu o piesă de o formă care nu respectă, nici pe una din laturi, relieful pe care îl avem, ne îndeamnă „să spargem tiparele”, nu e o simplă expresie, e o formă de organizarea orgoliului în iluzia împlinirii, azi orice spargere  e o subcultură, iar o subcultură, cum bine știm, face mai mult decât cultura, vorbim tot despre azi. „Trebuie să observ că oceanul din fața noastră are o vădită tentă discriminatorie”, ne convinge un al treilea, care vrea să ne absolve de vina de a ne fi lăsat seduși de intențiile ariene ale albăstrimii oceanice, mântuindu-ne prin introducerea unei piese roșii, sau măcar negre, în peisaj. Și dacă toate bunele intenții de până acum n-ar fi fost îndeajuns de absurde, s-ar putea să ne pomenim chiar cu cineva fără nici o piesă, dar care ne convinge că trebuie să credem că ea există, sau, într-o versiune modernă a șmecherului fără piesă, că e de-ajuns să ne dorim, ca ea să existe, pentru că gândurile sunt materiale și noi creămr ealitatea.

În fața acestei avalanșe de deziderate cărora un ocean ar trebui să li se conformeze pentru a fi la zi cu corectitudinea politică și cerința de originalitate ale timpului în care există, eu mă pot apăra, rămânând în limitele bunelor maniere, doar fiind conservatoare, atâta timp cât încă nu e o crimă. „Știți, eu sunt conservatoare” e cea mai bună soluție pentru a fi lăsat în plata Domnului ca să poți continua, în pace, căutările piesei albastre.

Dar ca să ajungi conservator în așa hal, trebuie să fii al naibii de… open-minded. Aici, chiar și un om foarte deschis la minte ar observa contradicția în termeni, nu însă și o nenorocită de conservatoare, care are tupeul de a veni cu o explicație, precum cea care urmează.

Pentru că la început a fost haosul. La fel s-a întâmplat și în cazul puzzle-lui nostru: n-aveam nici o bănuială despre ce anume căutam, tot ce aveam erau o grămadă de piese multicolore, pe care trebuia să le parcurgem,de culori și forme diferite, astfel încât să se adune o masă critică de piese de tot felul, până să înțelegem că unele, deși par monotone, incorecte-politic și contraintuitive, se leagă între ele, iar altele sunt doar incitante, strălucitoare, intuitive și extrem de multe.

Această obositoare și prea metaforică explicație ar putea fi considerată un simplu exercițiu de inutilă literatură, dacă nu s-a ales nimic din încercarea de a avea și un sens, totuși o lasă pe autoare cu inima ușoară de o povară care, explicată altfel, ar fi făcut-o să renunțe la menajamente și să adopte un limbaj tăios și o atitudine critică care vin în contradicție cu buna creștere de care a dat dovadă, cel puțin până acum.

Dar ca să nu las voalul peste această temă fără să leg măcar câteva fraze explicite, rezum spunând că pot să-mi permit să fiu open-minded doar în lucrurile în care nu pricep nimic sau pricep prea puțin. Acolo, însă, unde am acumulat o anumită cunoaștere, am nevoie de o concentrare care să-mi permită intimitatea cu subiectul, intimitate incompatibilă cu o larghețe a opțiunilor. E vorba de o concentrare caracteristică unei convenții specifice care, în numele unei continuități elitare, permite și chiar impune o ignoranță benefică în lucruri de prisos.

Astfel, open-mindedness-ul este etapa inițială a alegerii, dar nicidecum a cunoașterii și, nici atât, a creației. Etapă necesară, dar efemeră. Concentrarea pe nuanțe, însă, poate dura o veșnicie.

Și, dacă iar veni vorba de nuanțe, ca să mai adaug o piesă, de astă dată la puzzle-ul portretului cititorului, pe lângă riscul de a deveni conservator în modul explicat mai sus, acesta se poate transforma încă și într-un singuratic incurabil, care se autoizolează cu regularitate, deși boala lui, din păcate, nu e defel contagioasă, dar aceasta deja e o altă temă, căreia merită să-i acordăm spațiul unui capitol întreg.

Share.

About Author

Avatar photo

Unii spun că, citind mereu, fug de realitate. Eu zic că numai citind ajungi să înțelegi realitatea. Cărțile au știut să-mi explice spectacolul lumii, de la particulele elementare la relațiile dintre oameni, și au încă atâtea să-mi spună... Prefer cărțile de popularizare a științei, dar citesc cu drag și istorie, biografii, beletristică, iar uneori, dacă n-am altceva sub mână, citesc și afișele lipite pe pereți sau în stații, pentru că așa am știut să-mi umplu orice clipă liberă - cu ceva de citit. A scrie despre cărți mi se pare la fel de firesc ca și a expira aerul inspirat, e parte a unui singur proces și o tratez ca atare.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura