Fragil. Feeling scared is good

Motto: „La început vorbeau în şoaptă, apoi glasurile creşteau…” Simona Goşu

Folosim termenul „fragil” ca pe un avertisment. Eşti aproape de o sfâşiere, de o pierdere, de o risipire. Eşti Departe de trunchi – îl invoc pe Andrew Solomon, ca perfect ilustrator al disperării. Sufletul este fragil, cum fragil este şi trupul. Mintea îţi joacă feste. Instinctul se opune raţiunii şi, din pricina anxietăţii, recurgi la soluţii provizorii. „Fragil” înseamnă, prin raportare la natura umană, predispus la îmbătrânire, vulnerabil, sublim şi catastrofal, în egală măsură.

Autenticitatea este trăsătura cea mai puternică a acestui tip de scriitură, care te poartă, puternic şi imprevizibil, în diverse contexte în care, ca cititor, te poţi imagina lesne. Ai privit de la fereastră o fiinţă dragă, fără ca ea să ştie că faci asta. Ai descoperit că ironia şi scepticismul unor oameni din jurul tău ascund, de fapt, traume nevindecate, o poveste de viaţă care părea că s-a sfârşit, dar continuă să ruleze în subconştient. Ai copii care cresc. Ai fost, la rându-ţi, un copil, confruntat cu diverse probleme ale vârstei – identitatea, divorţul părinţilor, oboseala oamenilor mari, care trec cu privirea peste omul mic de statură din preajma lor.

Impresia adulţilor este că cei aflaţi la vârsta inocenţei nu percep realitatea în toată complexitatea ei, cu toate nuanţele şi texturile ei complicate. Se înşală.

E multă singurătate în blocurile în care, pe o scară întreagă, fiecare familie ştie, în mare, povestea de viaţă a celorlalte familii. Copiii se joacă pe câte un etaj, acolo îşi fac uneori şi lecţiile, stând pe o treaptă, ore în şir, până vin părinţii de la serviciu. Cei mici sunt martorii multor drame. Aud şi văd tot felul de lucruri, fără să poată decoda, până la capăt realitatea. Percep însă perfect trăirile adulţilor şi adună tot felul de spaime care, în mod interesant, îi protejează, făcându-i să devină precauţi – feeling scared is good.

Povestirea pe care aş putea să o scriu în întregime aici, pentru frumuseţea ei, te trimite la ideea de recuperare a unei legături care, în timp, devenise fragilă. În Singuri, un fiu îşi vizitează tatăl în vârstă. Nu prea au ce vorbi, aşa s-ar spune, de aceea, de la un moment încolo, contează mai mult cum se privesc unul pe celălalt. Cei doi schimbă câteva impresii despre subiectele convenabile, dar abia atingerea fină a temelor neconvenabile redeschide rănile. Sunt câteva astfel de subiecte. Mai întâi, despărţirea părinţilor şi continuarea relaţiei dintre ei, la un alt nivel, într-o altă formă, care seamănă cu datoria de a nu-l abandona pe cel care te-a înşelat, păcătosul iertat, fără să i se fi uitat păcatul. Apoi faptul că fiul îi dă block tatălui pe Facebook – ce-ar avea aşa important să-şi spună, ca să fie nevoie de atâtea mijloace de comunicare?! Sunt între cei doi destule lucruri rămase neclare, din perioada copilăriei şi a adolescenţei, reproşuri dureroase, strecurate printre hohote de râs.

„Dar nu râdeam de gluma cu mama. Râdeam că îmi amintea de canişul nostru zgubilitic – avea aceeaşi privire ca a lui după ce rodea şosetele. Ce-l mai ura pe căţelul ăla! O aştepta pe mama să plece la serviciu, îl ducea afară şi-l lăsa în faţa blocului. Odată, după ce s-a întors, l-am auzit cum vorbea cu Protopopeasca, de deasupra, în timp ce descuia uşa:

̶ A înnebunit maică-sa cu căţeii. Eu nu-mi las copilul să crească cu câini. Gata, l-am dus din casă.

̶ Foarte bine, domnule Staicu. Nu e sănătos, chiar nu e sănătos, îl aproba cotoroanţa.

Am fugit în cameră şi am plâns. De-abia aşteptam să plece, să mă duc după Kiki.” (p. 253)

Între cei doi stă, iată, şi umbra lui Kiki, câinele pe care tatăl nu l-a vrut în casa lor, dar cu care, ciudat, a început să semene la un moment dat – tatăl, constată fiul, are fizionomia lui Kiki, privirea lui vinovată, felul acestuia de a cerşi afecţiune şi iertare:

„Nu am înţeles niciodată de ce nu-i plăcea de el. Era cuminte, nu îşi făcea nevoile în casă. Mi se părea că au ceva în comun. Şi la liceu, când a venit prima dată să mă vadă, fără să mă anunţe, şi m-am prefăcut că nu îl cunosc, semăna cu Kiki. Avea aceeaşi faţă ca a canişului când îl lua în braţe să-l izgonească: ochii i se blegiseră şi gura îi atârna, aşteptam să-i iasă limba.

Kiki nu a plecat de la noi, a rămas până am intrat eu la facultate, când a murit de bătrâneţe. Dar el a plecat primul, după ce i-am povestit mamei ce floricele bune făcea tanti Emilia. Mâncam câte un castron întreg la ea în sufragerie, în timp ce mă uitam la televizor. Aşteptam cuminte până îşi terminau ei treaba în camera de-alături.” ( p. 254)

Ca într-o remarcabilă proză de atmosferă, se adună în pagină tot felul de trăiri şi de fragmente suprarealiste, impresii din trafic, singurătatea celor prinşi, la ore de vârf, între clădirile oraşului, un radio de la care se aud sfaturi de viaţă sănătoasă – cum să nu faci depresie, să nu suferi de insomnii etc. Nu doar maşinile stau încolonate, la semafor, aşteptând să dispară lumina roşie, oamenii stau şi ei încolonaţi, prizonieri ai unei realităţi în care plonjează ca într-un acvariu, goi şi goliţi de viaţă, printre gânduri şi amintiri răzleţe. Se pierd în viziuni fantastice aşezate, în straturi, odată cu praful unei zile golite de sens. Maşinile sunt goale şi ele, nu le conduce nimeni, se conduc singure:

„Când am plecat de la el, după ce am trecut de Statuia Aviatorilor, am auzit la radio că e bine să dormim cu cineva drag, că aşa ne vine somnul mai repede şi nu vom suferi de depresie. Am izbucnit în râs – singur, la volan. Semaforul arăta culoarea roşie. Am oprit radioul şi am deschis geamul. Maşinile aşteptau în tăcere, încolonate. Cerul era senin şi plin de stele. M-am uitat pe banda din stânga. Mi s-a părut că scaunul şoferului şi cel de lângă erau goale. Mi-am mutat privirea pe banda din dreapta. Am privit mai atent în spate şi în faţă. Nu era nimeni, doar maşinile goale, cu farurile aprinse, de parcă fuseseră părăsite. Am strâns volanul tare, palmele mi-au alunecat. Mi le-am şters de banchetă. Urechile îmi ţiuiau şi mi s-au încălzit. Am scos capul pe geam până am scăpat de ţiuit şi de senzaţia de căldură. Nu am mai privit spre maşini. Am luat telefonul şi am căutat ultimele apeluri. Când am găsit numărul lui tata, la semafor era verde şi maşinile se mişcau încet. Din spate, nişte faruri m-au atenţionat cu lumini intermitente.

Am ajuns acasă, dar nu l-am mai sunat. I-am trimis un SMS. I-am scris că o să-i spun mamei că îi e dor de ea şi că, dacă vrea, o luăm şi pe ea la ţară. Am vrut să închei cu o faţă zâmbitoare, dar mi-am dat seama că telefonul nu o să-l afişeze. Am pus semnul exclamării. Am intrat pe Facebook, la utilizatori blocaţi, şi am bifat în dreptul numelui lui. Am dat să-i confirm şi cererea de prietenie, dar pe ecran mi-a apărut un mesaj de la Ana: Ne împăcăm? Da, i-am răspuns pe loc. Am sunat-o şi am rugat-o să doarmă cu mine. I-am spus că nu pot să mai stau nicio noapte fără ea.” ( pp. 254-255)

Alegerea titlului acestui volum se dovedeşte extrem de inspirată, ideală pentru o asemenea proză a subtilităţilor psihologice, care rămân sesizabile şi la nivel de suprafaţă, deşi vizată permanent este interioritatea fiinţei, revelată în gânduri, gesturi şi întâmplări cotidine. Multe dintre povestiri au în prim-plan relaţia dintre părinţi şi copii, la diferite vârste. Interesant este cum îşi privesc copiii părinţii, de multe ori printr-o lentilă aspră, care prinde în imagine toate defectele şi toate abdicările de la o viaţă exemplară. Nu există părinţi perfecţi – se dărâmă un mit.

E posibil totuşi să începi să-i iubeşti din nou pe cei pe care nu i-ai mai considerat, la un moment dat, demni de iubirea ta. Se întâmplă aşa poate pentru că iubirea ţine departe singurătatea şi te face să te nu te mai simţi atât de fragil. Am primit în dar cartea asta. Scriu despre ea cu grijă, fiindcă are un contur fragil şi seducător, cum credem că sunt toate lucrurile la începutul, la mijlocul şi la sfârşitul vieţii.

Fragil de Simona Goşu