„Fluviul de ceață” de Valerio Varesi

Prima traducere în limba română a lui Valerio Varesi (excelentă realizarea lui George Arion Jr.!) ne oferă un roman antrenant, surprinzător, deloc facil, adică din punct de vedere literar putând fi satisfăcut și un cititor sedus de existențialism, naturalism sau, ca să râmânem în sfera de… exotism italian, neoverism și, evident, neo-neorealism; în altă ordine de idei, suntem curioși să citim și alte traduceri din opera acestui scriitor născut la Torino, în 1959, nu numai pentru că „Fluviul de ceață” este al patrulea al seriei care l-a consacrat internațional pe Varesi (și prin ecranizare!), fiind apărute 15 cărți din seria comisarului Soneri, dar și pentru că formația de filosof a jurnalistului de la „Repubblica” (redacția din Bologna) transformă, cel puțin aici, un roman polițist în ceea ce numeam cândva romanul maigretian…

Desigur, Soneri este, ca să zicem așa, mai italian decât calmul Maigret, are și o legătură hot cu „eterna fidanzata del… commissario Soneri”… Comparând puținul citit din imensa operă a lui Simenon cu singurul roman cunoscut al lui Varesi, aș fi degrabă înghițit de marea trăncăneală…

Așadar, romanul începe sub semnul unui nou potop, real, fluviul Pad revărsându-se într-o toamnă deosebit de ploioasă, dar și metaforă a crizei ființei, în general sau a ființei umane, care își poate pregăti o sordidă revanșă timp de aproape 50 de ani!

În timpul acestei răbufniri a naturii, avem de-a face cu o sinucidere și cu o dispariție a doi frați bătrâni, care, în timpul războiului al doilea mondial, au făcut parte din organizațiile fasciste… Unul dintre cei doi frați, posesor al unei barje fluviale, cu care mai transporta și imigranți ilegali, cunoștea fluviul mai bine decât pe oameni, la urma urmelor Fluviul putând fi considerat personajul principal, ca un zeu redescoperit, altul decât un Hrist care apare la un moment dat, cu picioarele ridicate ciudat în răstignirea sa…

Scrie Varesi spre final, când încep să se limpezească apele sub gerul adus dinspre est:

„Toate întâmplările de până atunci aveau un singur regizor – râul. Îl ascunsese pe Anteo Tonna, condusese barja în derivă iar acum, retrăgându-și apele înghețate, zădărnicea obiceiurile celor care locuiau pe malurile lui. Navigatorii i se supuneau ca unui suveran…” (p.194)

Anteo Tonna era fratele de peste optzeci de ani, dispărut și care va fi găsit, neînsuflețit, mulțumită flerului comisarului, legat de un monument dedicat eroilor din al doilea război mondial…

Barja, un mastodont, captează atenția la început, condusă sau nu, în derivă sau nu, trecând pe lângă câteva poduri pe care risca să le deterioreze, până se împotmolește…

Apă de sus, apă de jos, totul e lacustru, ceața stăpânește zona șase luni pe an:

„Ceața apăsa greu pe acoperișurile caselor în timp ce el trecea pe străzile pustii la primele ore ale dimineții. Când ieși din oraș, zări mlaștinile formate pe câmpia întinsă din care părea imposibil să te dessprinzi și să ajungi la cer, pentru că cerul, înecat de aburi, coborâse atât de mult încât săruta pământul.” (p.69)

Într-un dialog cu un simbolic orb bătrân, comisarul îi spune că știe să privească „în adânc”. cam așa și scriitorul, radiografiind o caracteristică a vieții social-politice italiene, pe care am întâlnit-o în filme italiene tratată și cu umor, aici doar meditația putând fi considerată ironică: relația dintre fasciști și comuniști, una dintre dovezile faptului că homo homini lupus, că Abel și Cain vor găsi, la modul ideatic, un motiv ca posibilul blestem să se manifeste iar și iar…

În prezentarea de pe site-ul editurii comisarul se înfruntă cu „tăcerea încrâncenată a locuitorilor de lângă râu (care) ascunde tainele unei lumi în care timpul parcă s-a oprit. O lume în care lupta dintre partizanii comuniști și miliția fascistă continuă, purtată de combatanți în care focul urii nu s-a stins niciodată, doar a ars mocnit, așteptând să se dezlănțuie.”

Mai morocănoși, și mai morocănoși, ajungând în cele din urmă la crimă…

Atenție, spoiler! Întrebat de ce a așteptat atâția ani să se răzbune, asasinul spune că a vrut mai întâi să trăiască, să-și trăiască viața, deși a fost tot timpul urmărit de erinii…

Desigur, umanitatea, umanismul, normalitatea se pot strecura, supraviețui, precum o tufă de rozmarin într-o scenă esențială, care poate arăta că „în unele locuri nici iarna nu poate să ajungă, iar timpul, adică anotimpurile, se opresc, se contopesc într-unul singur.” sau că în „sat, într-un cot al Padului, puteau supraviețui comuniști care încă îi erau devotați lui Stalin și fasciști care nu se dădeau bătuți.” (p.190-191)

Spartaco Ghinelli va intra în categoria personajelor emblematice, ca și cei doi frați Tonna, Anteo și Decimo. Verdi, al cărui marș din „Aida” ne însoțește permanent, fiind tonul de apel al telefonului mobil al comisarului (existând și o cârciumă cu pereții plini de portrete de cântăreți din opere ale lui Verdi, și acolo se și ascultă operă!), ar compune, probabil, o operă de neuitat cu aceste personaje pentru care iertarea este un concept imposibil, convingerea fiind că „unele lucruri nu se uită”, aria… Partidului, putând fi… demobilizatoare:

„-Partidul! pufni Barigazzi cu un gest teatral din mânî, vrând parcă să dirijeze muzica spre punctul culminant. Ce-a mai rămas din Partid? Ce se vede afară, zise și arătă înspre locul în care trebuia să fie Padul. O adunătură de fugari care încearcă să ia cu ei tot ce pot, deși știu că o să scape doar cu puțin și că apa o să le răpească tot ce au mai de preț.(…)

– Unele lucruri nu se uită. Dumneata n-ai uitat.

– Ne mai rămân doar amintirile, replică acru Barigazzi. Și nu ne place să le tulburăm.

– Îmi pare rău, dar mă tem că va trebui să joc rolul vârtejurilor. Sau al viiturii, zise comisarul făcând semn vag spre peisajul de afară.” (p.78)

Un comisar heraclitic, care ne atenționează elegant (și prin dialogurile cu alte personaje), cu tabieturi, că apocalipsa fiecăruia poate fi oricând, că pasiunile pot fi cu adevărat surprinzătoare, adică, făcând un joc de cuvinte poate deloc inspirat, pasiunile pot fi patimi…

Angela, iubita sa, amatoare de senzații tari în locuri nefirești, semn că nu are meseria dătătoare de coșmaruri a comisarului, este și ea de neuitat, dând o replică drastică reproșului lui, după câteva momente de suspans, cu posibilii răufăcători la câțiva pași (și o ușă închisă) de ei:

„- O să putem vreodată să ne întâlnim în patul de acasă, între două noptiere, cu imaginea Fecioarei deasupra tăbliei?

– Când o să facem asta înseamnă că totul s-a sfârșit.” (p.136)

Sau poate că se vor uni cu toții, nu ca acum, când, spune Ghinelli:

„- Acum e bogăție și lumea a uitat de vremurile grele. Când e bunăstare se urăsc cu toții pentru că înflorește egoismul, care e acum singura temelie a lumii. Dar o să se-ntoarcă mizeria și toți o să fie uniți din nou. Dar asta nu o să mai fie problema mea. Rolul meu n-a fost decât să las un exemplu: mai devreme sau mai târziu cineva o să-l urmeze. (…) Am făcut ceva ce voiam să fie emblematic, pricepeți? Ceva ce o să se întipărească în mintea oamenilor. Nu puteam să fiu ținut minte doar după târnăcop și nici doar după răzbunare de dragul răzbunării (…) Ce contează este coerența gestului meu. O să fiu catalogat drept nebun, dar eu știu că unii o să-și amintească de mine și o să păstreze vie ideea mea. În vremurile astea te mulțumești și doar dacă ții aprinsă flacăra – la momentul potrivit, flacăra asta va stârni un incendiu.” (p.219-220)

Din această perspectivă, faptul că uneori salvarea, mântuirea, purificarea vin de la un potop, chiar și numai literar, este firesc…

Și dacă tot am făcut un apropo heideggerian, după lectură, vă puteți gândi, de pildă, nu la „Ființă și Timp”, ci la „Ființă și Târnăcop”, sau „Troțki și pioletul”…

„Nebunia” lui Ghinelli, una dintre nebuniile care pot crede că pot face lumea… nu mai bună, ci mai arzândă, mai incendiară, la care putem adăuga, de pildă, faptul că mulți columbieni se roagă la Escobar ca la un sfânt (la înmormântarea lui au fost 25.000 de oameni), ne convinge că boala, înțelegând nebunia patologic, și suferința au ceva absurd în ele…

Mai ales într-o seară de Ajun de Crăciun, când termin de scris acestea…

Poate că, dantesc vorbind, fluviul de ceață este un dar al condiției umane…

Fluviul de ceață de Valerio Varesi