Inima absurdă a întunericului – „Inima întunericului” de Joseph Conrad

Am tresărit când am găsit în cartea lui Valeriu Gherghel, Porunca lui rabbi Akiba (p. 58), o referire la Joseph Conrad, de fapt la Borges care, începând să-și piardă vederea, își alcătuia fabuloasa bibliotecă personală, dictând din memorie rezumatul/esența anumitor lecturi pe care le considera fundamentale.

Și așa am ajuns din nou la romanul Inima întunericului, pe care îl știam din adolescență – recitirea este un privilegiu, sunt multe cărți exemplare, ai vrea să le răsfoiești măcar, și nu ai timp, nu poți să revii asupra lor. Îmi rămăseseră în minte niște imagini, cărora le-am dat coerență: jungla, cruzimea colonialiștilor, nebunia ritualurilor. Registrul absurd al textului mi s-a părut, la această nouă lectură, evident.

În cartea lui Conrad, tonul de mărturisire lasă loc digresiunilor de tot felul, observațiilor cu finețe psihologică, jocului dintre anticipări ale acțiunii și reluări ale unor imagini simbolice. Două femei întâlnește Charlie Marlow la sediul firmei care-l angajează pentru voiajul dorit. Povestind, bărbatul își amintește fiecare detaliu căruia, ulterior, i-a acordat semnificație. Amândouă tricotează, dar firul negru de lână e firul vieții sau al destinului. Privirea resemnată a celei mai bătrâne dintre ele este un avertisment. Puțini se mai întorc din inima Întunericului, foarte puțini. Și, dacă se întorc, nu mai sunt întregi. Cum spune medicul, cu un ton și în cuvinte la început greu de înțeles, „schimbările se produc mai ales la cap”. Măsurarea cutiei craniene a tuturor celor care solicită contractul de angajare este absurdă, dar arată că ecouri ale lumii în care dispar fără urmă oameni ajung în zona de siguranță, în teritoriul în care renunțarea la misiune e încă posibilă. Călătoria spre inima Întunericului este jalonată, nu mai ai cum schimba traseul. Iar aici cartea mi-a amintit de Ruta subterană (Humanitas, 2017), romanul lui Colson Whitehead.

„Cea mai în vârstă stătea pe scaun. Papucii ei de stofă îi erau sprijiniți de un încălzitor de picioare și o pisică i se odihnea în poală. Purta ceva alb, apretat pe cap, avea un neg pe vârful nasului. S-a uitat la mine pe deasupra ochelarilor. Placiditatea expeditivă cu care m-a privit m-a tulburat. Doi tineri nesăbuiți și voioși au fost îndrumați înspre noi, iar ea le-a aruncat aceeași privire pătrunsă de o înțelepciune plină de indiferență. Părea să știe totul și despre ei, și despre mine. M-a cuprins un sentiment ciudat. Avea un aer neliniștitor, de clarvăzătoare. Când eram acolo, departe, m-am gândit des la cele două, cum păzeau ușa Întunericului tricotând lână neagră ca pentru un giulgiu cald, una prezentând oamenii, tot prezentându-i necunoscutului, cealaltă examinându-le atent, cu o privire indiferentă, fețele voioase și nesăbuite. AVE, bătrână care tricotezi lână neagră, MORITURI TE SALUTANT. Printre cei la care s-a uitat așa, nu erau mulți care s-o mai fi văzut din nou – nici măcar jumătate, nici vorbă de așa ceva.” (p. 20)

E greu să râzi citind paginile lui Conrad când te confrunți cu imaginarul dantesc, dar e ușor când apar scenele de umor negru sau situațiile hilare. O magazie ia foc și arde ca o cutie de chibrituri, în vreme ce oamenii (albii) se agită inutil. Singurul care intră, aparent, în rolul de salvator este un tip care umbla mereu la cravată, adept al unei eleganțe deplasate în junglă. El apucă o găleată și coboară spre malul râului, umple găleata pe jumătate și revine asigurând pe toată lumea că situația e sub control, că toată lumea „se poartă admirabil, se poartă admirabil”. Se dovedește că găleata era spartă și, oricum, și întreagă dacă ar fi fost, cauza era din start pierdută.

De-a lungul râului Congo, se contruiește o linie ferată. Niște băștinași, aflați sub controlul strict (și inuman) al autorităților, sunt puși să execute lucrările de amenajare. O stâncă este aruncată în aer, cel puțin asta se intenționează, căci, în afară de zgomot și de mișcarea aproape seismică, nu se întâmplă nimic, stânca rămâne la locul ei. Absurd este și faptul că traseul căii ferate nu trecea pe acolo. Activitatea aceasta fără obiect era chiar munca lor.

O navă de război, mai mult o corăbioară, atacă niște dușmani imaginari, ca într-un joc stupid, teribil prin inutilitatea sa.

„Odată, îmi amintesc, am ajuns la o navă de război ancorată în largul coastei. Nu se vedea nici măcar o baracă primprejur, iar nava bombarda tufișul. Se pare că francezii purtau un război de-al lor prin locurile alea. Pavilionul vasului atârna moale ca o cârpă, gurile armelor de cincisprezece centimetri ieșeau de peste tot din partea de jos a navei; hula cleioasă, noroioasă, o ridica leneș și o lăsa în jos, legănându-i catargele subțiri. În imensitatea goală a pământului, a cerului și a apei, ea stătea acolo, de neînțeles, bombardând un continent. Poc! Făcea una dintre armele de cincisprezece centimetri; o flacără mică țâșnea și se estompa, un pic de fum alb se disipa, o ghiulea micuță scrâșnea plăpând – și nu se întâmpla nimic. N-avea cum să se întâmple ceva. Era o doză de nebunie în toate manevrele astea, un soi de caraghioslâc lugubru în această priveliște și senzația nu a dispărut nici când cineva de la bord m-a asigurat foarte convins că pe acolo, pe undeva era o tabără de băștinași – dușmani, le spunea el! – care stăteau ascunși.” (p. 27)

Final este, în același ton absurd, despre autoiluzionare. Kurtz, un european cu logodnică pe continent, ajunge printre aborigeni un zeu alb, cu ibovnică din trib. După moartea lui Kurtz, Charlie Marlow o vizitează pe logodnica englezoaică, deja o văduvă fidelă memoriei lui Kurtz, carismaticul. Ea își imaginează că el i-a șoptit numele înainte de moarte. Charlie Marlow îi menajează iluzia și vanitatea. De fapt, pentru Kurtz viața dinainte de jungla râului Congo nu mai existase. Și ultimele lui cuvinte au fost „Oroare! Oroare!”.

Dacă la prima lectură, Inima întunericului m-a impresionat pentru notele exotice – lumea îndepărtată, în timp și spațiu, a canibalilor civilizați, în sensul raportării la propriile norme sociale, la relectură, romanul lui Joseph Conrad mi-a apărut ca o ilustrare a ideii de univers absurd. Apropiat de grotescul baroc, imaginarul junglei congoleze este la fel de intens marcat de contradicții, anxietate și neputință ca cel al colonialiștilor mercantili și farisei. Nu știu însă (și nici n-am cum afla) în ce cheie a citit J.L. Borges acest roman și ce fragmente să fi reținut pentru biblioteca sa imaginară.

Inima întunericului de Joseph Conrad