Despre frică și alte emoții – Komorebi. Lumina care se filtrează printre copaci

David Goleman clasifică emoțiile primare, cele de bază, ca fiind opt, una dintre acestea fiind frica, cu derivatele einervozitatea, preocuparea, consternarea, neînțelegerea, îngrijorarea, teama, spaima, groaza, fobia și panica. Menționez din start diferența dintre manifestările normale ale acestei emoții – cele care te salvează, la propriu, în momente esențiale ale vieții – și manifestările patologice, cele care sunt de durată sensibil mai mare și care fac imposibilă desfășurarea unei vieți sociale în parametri normali. Am observat că mass-media românească face des confuzia între frică, care este o emoție absolut normală și un indicator esențial pentru stabilirea de relații cu cel căruia îi este frică și depresia sau anxietatea, care de regulă se asociază și cu alte simptome, astfel încât dezorganizează puternic viața individului și capacitatea acestuia de adaptare la schimbările de mediu (indiferent de ce natură ar fi acestea). În Komorebi. Lumina care se filtrează printre copaci, producția Vanner Collective care se joacă la Sala Mică a TNB pe fond este vorba despre frică și nu despre depresie sau anxietate, deși de multe ori textul este atât de ambiguu, încât lasă la libera alegere a publicului despre ce este vorba. E unul din marile lipsuri ale textului, dar care poate fi trecut cu ușurință cu vederea, pentru că a fost transformat într-un avantaj de către cei trei actori din distribuție.

Frica este unul dintre personaje, evident. Una care este, de la bun început, umbra bărbatului. Se mută temporar și la femeie, atunci când se pune problema asumării rolului de mamă, dar mai ales al despărțirii. Elementul de mobilitate al întregului spectacol, frica este cea în jurul căreia se mișcă și încearcă să construiască un întreg univers cei doi; inițial iubiți, ulterior soți, cei doi ajung peste noapte să formeze un cuplu, dar modelele lor sociale pentru viața în doi nu sunt neapărat dintre cele mai prosociale. Nu știm aproape nimic despre ea, trecutul ei nu este deloc adus în prim plan, în schimb aflăm destul de multe detalii cu privire la relația dintre mama și tatăl lui, despre cum au ales și înțeles aceștia să-și crească băiatul etc. Nu ne sunt date foarte multe elemente de context geografic și familial, nu știm nimic despre studiile părinților, dar ni se dă de înțeles că nu erau nici pe departe analfabeți. Frica crește în intensitate și prezență, capătă multe chipuri, care se transformă în măștile bărbatului, care ajunge să fie copleșit de responsabilitatea de a fi tată și de frică/frici, astfel încât până și spectatorilor li se pare justificabilă fuga. Soluția despărțirii nu mai pare atât de absurdă niciuna dintre cei doi, chiar dacă raportarea la noul status social (persoană proaspăt divorțată) se face în moduri diferite. De altfel, în schimbul de replici nici nu se aud cuvintele soț-soție, ci doar partener, ceea ce e un indiciu pentru ancorarea în prezent a subiectului. Se adaugă scenele de debut, respectiv încheiere, când el joacă rolul unui speaker TEDex sau ceva asemănător: el ajunge în situația de a vorbi altora despre frică ca etapă dintr-un proces de terapie individuală pe care-l parcurge ca urmare a destrămării cuplului și incapacității de a se implica în creșterea copilului.

Revenind la frică, masca supradimensionată pe care o poartă pe cap tot timpul o transformă într-un păianjen uriaș, din plasa căruia ești incapabil să te desprinzi. O frică care stă la pândă, se urcă în spatele lui, dar și al ei, se mișcă foarte repede dintr-o parte a scenei în alta, nu lasă nimic neatins. Ea este personajul principal și este de apreciat opțiunea pentru jocul cu mască, pentru în felul acesta se produce o depersonalizare care o transformă într-un metapersonaj. Ea nu există doar pentru că lui, bărbatului îi este frică, ci pentru că mai multor bărbați le este frică. Teodora Velescu intră excelent în rol, încă de la prima scenă și nu semne de oboseală, nici măcar în momentul în care trebuie să devină umbra ei, nu (doar) a lui. Formele pe care le ia frica i se datorează exclusiv actriței, care a înțeles să personalizeze fiecare moment în parte, pentru că emoția are intensități diferite în funcție de timpul în care se manifestă, dar și de gazde, adică de cei de care se lipește. Chiar dacă poartă mască, Teodora Velescu reușește să creeze momente și scene distinctive, ceea ce nu e deloc de neglijat, mai ales că nu scoate niciun sunet. Singurul moment în care i se face auzită vocea, este la final, când ea-și pierde masca și cântă ceva în japoneză, ceea ce justifică parțial și titlul spectacolului.

Denisa Nicolae și Liviu Romanescu formează un cuplu și în realitate, iar pe scenă nu sunt nici pe departe la primul spectacol jucat împreună. Un cuplu sudat, rodat, care a crescut în timp și care reușește să se reinventeze cu fiecare nou spectacol. Ce fac în Komorebi nu îi întrebuințează foarte mult din punctul de vedere al calităților și potențelor artistice, dar le pune în valoarea pofta de joc și nevoia de a aduce în fața spectatorilor una dintre temele destul de spinoase pentru români: sensibilitatea bărbaților și nevoia acestora de a fi tratați ca niște ființe cu emoții. Bărbăția este un construct cultural, care se definește în funcție de valorile culturii din care face parte bărbatul, de aici și variațiile de înțelegere și acceptare a comportamentelor acestuia în diverse contexte sociale. Ce avem în Komorebi este un cuplu de tineri care vor să renunțe la ceea ce le-a definitiv formarea, dar nu prea știu cum și cu ce să înlocuiască comportamentele de care vor să se dezică. O mulțime de prejudecăți și stereotipuri aduse în spațiul de joc, dar cu care mi-ar fi plăcut să se joace mai multe cei doi actori; spectacolul ar fi câștigat în profunzime.

Komorebi. Lumina care se filtrează printre copaci este un spectacol montat astfel încât să-i atragă pe tineri în discuție/dezbatere, să le nască niște întrebări la care singuri să-și găsească răspunsurile. Un spectacol care invită la dialog, dar unul concret, asumat, nu unul al surzilor. E de urmărit când se mai joacă, cine știe, poate ajung cât mai mulți tineri și părinți să-l vadă, le-ar îmbunătăți relațiile cu cei din jur.