Evadările (ne)tăcute ale Lenei Constante la TNB

În aprilie anul acesta am dedicat întâlnirea de la MNAR Lenei Constante. Cele două volume de mărturii scrise de ea după ce a ieșit din închisoare nu se mai găsesc decât cu foarte mare greutate, dar am aflat că Humanitas pregătește o reeditare a acestora, o veste foarte bună pentru mediul cultural românesc (și nu numai). Evadare imposibilă și Evadare tăcută sunt două dintre volumele cele mai pline de tragism din toată literatura română. Două volume care s-au scris integral în memoria mult prea fidelă a Lenei Constante, fiind transcrise pe hârtie la ceva timp după ce ea a fost găsită nevinovată de o altă instanță de judecată din România, dar la fel de comunistă ca prima. În cei 12 de ani de detenție se schimbaseră multe în România, deloc în bine, singurul lucru constant fiind regimul comunist cu toate ororile lui și cu toate efectele dezastruoase asupra evoluției politice, economice și sociale. În tot acest timp, Lena Constante a învățat să tacă, să-și vorbească în gând, să le vorbească celor dragi sau importanți tot în gând, să urle în gând, să-și așeze emoțiile și neputințele tot în gând. Ajungi să te gândești de cât de multe poate suporta gândul și mintea omenească și, inevitabil, n-are cum să nu-ți treacă prin minte ideea legată de granița dintre bine și rău. Nicio suferință nu-și are rostul, dacă la capătul ei nu ești mai bun, iar Lena Constante a ieșit învingătoare din lupta cu răul.

One-woman-show, Evadare tăcută este spectacolul Oanei Pellea. Gândit și jucat de ea, adus la scenă cu ajutorul lui Vladimir Turturică și Ștefan Dumitra, Evadare tăcută se transformă sub ochii spectatorilor într-o mărturie scrisă în carne vie, scrijelată în memoria greu încercată a Lenei Constantei. Mărturiile sunt selectate astfel încât atenția cade exclusiv pe Lena Constante, pe universul ei interior și aproape deloc pe relațiile pe care le stabilește cu celelalte femei din închisoare și nimic, nicio vorbă despre Harry Brauner, soțul ei, închis și el, despre care află vești la un moment dat. Intenția Oanei Pellea este să construiască un portret moral pus sub semnul demnității și moralității profunde, ceea ce îi reușește din plin. Evocările fac parte din volumul Evadare tăcută și scot în evidență aberațiile unui sistem opresiv, construiesc sub ochii spectatorului definiția torționarului, una care n-ar fi trebuit să existe niciodată. Întâmplările sunt așezate într-o ordine cronologică, până la ieșirea din închisoare a Lenei Constante, borne esențiale pentru cei 12 ani de privare de libertate și 8 din ei de izolare totală. Lena Constante a scris și a povestit despre acești ani (și) la îndemnul Monicăi Lovinescu și mi-a trecut prin minte că deloc întâmplătoare premiera oficială a spectacolului în săptămâna în care se celebrează centenarul nașterii celei din urmă.

Oana Pellea mărturisește, nu povestește, se transformă în Lena Constante, devine vocea acesteia, fără să lase celor din sală timp să judece diferențele dintre cele două. Dreaptă în scaun, neclintită, Oana Pellea dă viață Lenei Constante folosindu-se de o mimică facială mai mult decât expresivă și de mișcările bruște ale capului. Libertatea personală total anulată a Lenei Constante capătă sens prin acest joc minimalist, prin această construcție minuțioasă, detailistă a fiecărui moment în parte. În jurul ei sunt acele microfoane care dau senzația unei conferințe de presă, dar care în realitate construiesc zidurile tăcerii și limitează la maxim mișcările Lenei, devin corsetul care strânge până la sufocare. Jocul de lumini atent gândit și proiecțiile video din spatele scenei completează subtil acest univers concentraționar, din care puțini au avut șansa să iasă întregi și, mai ales, capabili să povestească, să depună mărturie (lucidă) despre ce a fost și cum a fost acolo.

Finalul spectacolului este al Oanei Pellea, care nu-și iese din rol, ci aduce în timpul prezent personalitatea Lenei Constante. Printre mărturiile Lenei, actrița strecoară și câteva dintre credințele ei personale, cele după care se ghidează în viața de zi cu zi și care justifică, dacă mai era cazul, alegerea și decizia de a face acest spectacol. Pentru cei mai tineri s-ar putea să nu fie foarte clar ce este al Lenei Constante și ce este al Oanei Pellea în final, dar întregul spectacol se constituie într-un bun început pentru un lung și dureros proces de cunoaștere a istoriei recente. Una despre care nu se vorbește în manualele de istorie. Cred cu tărie că Evadare tăcută trebuie văzut de cât mai mulți liceeni și urmat de dezbateri serioase cu privire la ce-au însemnat închisorile politice comuniste, cum s-au transformat ele în instrumente ale dominației și supunerii unei populații și cum au contribuit la rezistența unui regim politic opresiv atât de mulți ani.