Destinul unui personaj, chintesența unei lumi pierdute definitiv: Pierrot Lunaire

Înainte de orice, mi-a atras atenția afișul; atipic pentru zona românească, n-avea cum să nu-mi sară în ochi unul dintre cele mai celebre portrete pe care le-a făcut Egon Schiele. Arnold Schönberg este cel care a impus definitiv muzic dodecafonică pe marile scene ale lumii, iar lucrările sale cele mai cunoscute sunt cântate în diverse formule și spații, fără să-și piardă din farmec. Muzica lui te trezește, te forțează să te implici total, n-ai cum să stai liniștit în fotoliu și să lași sunetele să te inunde. Revenind la afiș, compoziția acestuia este și o trimitere directă la faptul că Arnold Schönberg a fost el însuși pictor, nu doar compozitor și a reușit să se remarce din ambele posturi. Ce a urmat a confirmat presupoziția inițială: portretul făcut artistului a fost muzical și plastic, deopotrivă, regizorul concertului reușind să integreze într-un singur și unitar univers spectacular cele două dimensiuni artistice, la care s-a adăugat și dimensiunea socială. Fără această prezentare exhaustivă, cu rolul de a pune în context opera Pierrot Lunaire, spectatorii ar fi plecat spre case cu viziuni pe cât de diferite, pe atât de antagonice.

Proiecțiile video (excelent alese imaginile, s-a văzut munca de documentare și selecția atentă a surselor de informare) au alcătuit canvasul ansamblului spectacular. Un concert din care nu putea lipsi componenta vizuală, tocmai pentru că așa este și muzica lui Arnold Schönberg, una profundă, șocant de originală și care reușește să convertească experiențe personale (unele dintre ele tragice în adevăratul sens al cuvântului) în universuri sonore pe cât de „zgomotoase”, pe atât de fertile în ceea ce privește efectele obținute. Arnold Schönberg n-a avut deloc o viață senină, lipsită de grijă; evreu născut în Viena, se vede nevoit să se refugieze în SUA, din cauza regimului nazist. Din acest unghi de vedere privind, Pierrot Lunaire devine compoziția muzicală cu rol testamentar, o operă care cuprinde în ea toate contradicțiile cărora a trebuit să le facă față compozitorul, toate luptele interioare și toate răspunsurile (deloc mulțumitoare unele dintre ele) găsite de el. Conflictele interioare exteriorizate parțial la nivel de relații sociale sunt rezolvate cu ajutorul unor tehnici cultivate intens în commedia dell’arte. Pierrot este un personaj tragic în esența lui, care supraviețuiește timpului tocmai pentru că are această aură, de veșnic perdant la masa timpului. Deloc întâmplător, de-a lungul spectacolului, m-a gândit deseori la David Esrig și spectacolele sale și la personajele celebre din commedia dell’arte; am închis ochii și mi-am imaginat că pe scenă sunt Pulcinella, Brighella și Arlecchino, gata de joacă, gata să încurce muzicienii sau amestecând voit partiturile acestora. S-ar fi potrivit perfect cu scenografia gândită de echipa spectacolului, una statică, cu elemente de decor venite direct din opera bufă, singurul element mobil fiind proiecțiile video.

Așa cum a fost gândit scenariul, spectatorii au putut să înțeleagă o mică parte din istoria operei (ca gen muzical), căci Schönberg a avut șansa să aibă un mentor celebru, dar și să fie contemporană cu compozitori de operă celebri. Punerea în context a compoziției Pierrot Lunaire, cu toate indicațiile date de A. Schönberg pentru muzicieni, dar în special pentru voce, a fost mai mult decât binevenită pentru spectatori.

Cristian Niculescu, Emma McNairy, Iosef I. Prunner

Deloc de ignorat au devenit notele cu privire la mica comunitate de artiști evrei din California, comunitate formată din refugiați. Așa a devenit și mai evident că dodecafonismul este „cearta muzicienilor cu lumea”, la fel și faptul că Pierrot ca personaj este etern, translează epoci și spații, fără să-și piardă din esență. Pierrot Lunaire a fost scrisă în 1912, deci înainte de cel de-al doilea război mondial, libretul fiind scris de Albert Giraud. Spectacolul-concert, așa cum a fost el gândit de Dan Michael Schlanger, s-a auzit pentru prima oară în România în 2021, la Palatul Cotroceni, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu. Ansamblul „Constantin Silvestri” (Rafael Butaru – vioară, Marian Movileanu – violă, Horațiu Ludușan – violoncel, Ștefan Voinic – clarinet și clarinet-bas și Ionuț Bogdan Ștefănescu la flaut și flaut-piccolo), sub bagheta lui Iosef I. Prunner, s-a remarcat prin ținuta muzicală și implicare. Chiar dacă personal, aș fi renunțat la pasajele muzicale din Mozart (tocmai pentru că sunt mult prea populare și alăturarea în același context dă o notă de superficialitate deloc binevenită) și chiar dacă m-am mirat să-l văd pe Iosef I. Pruner implicat într-un astfel de proiect muzical, nota de final este una pozitivă, în favoarea muzicii. Până la urmă, muzica lui Schönberg a impresionat publicul. O muzică aproape deloc cântată pe scenele din România, ceea ce transformă spectacolul în întregul său ca fiind o excelentă pledoarie pentru muzica secolului XX. De asemenea, nu pot să nu aduc aminte de soprana Emma McNairy, vocea serii, care a impresionat prin tehnica vocală și prin maniera foarte personală de a comunica cu muzicienii. La pian a fost Cristian Niculescu, pasionant și foarte prezent, comunicarea dintre el și ceilalți muzicieni fiind în favoarea muzicii. Narator a fost Dan Michael Schlanger, cel care se face vinovat și de regia spectacolului. Un artist cunoscut cinefililor din România, care, iată, s-a decis să-și pună întreaga experiență în evidență concepând un spectacol muzical unic.

Am plecat spre casă cu gândul la Pierrot, la tragismul care a marcat întreaga viață a lui Schönberg; nu este deloc ușor să fii conștient de propria ta inteligență, cum nu este deloc ușor să accepți ideea că doar posteritatea te va remarca. Muzica nopții – de la Mozart la Schönberg. Pierrot Lunaire este un spectacol de educație muzicală, de aceea nu mă grăbesc să evaluez critic ținuta muzicală. Un spectacol care așază artiștii în epocă, le acordă importanța cuvenită și din punct de vedere social. Astăzi, când lumea se confruntă cu efectele unui război iscat din senin și ale cărei efecte le resimțim deja, artiștii devin portavocele unei suferințe de neimaginat. Arnold Schönberg a fost și el o voce a timpului său, de aceea cred că orice demers artistic care are muzica lui în centru este mai mult decât binevenit.

Pierrot Lunaire – Opera Română București