Mâine poate am să rămân. Cred că ne aflăm în fața unuia dintre rarele cazuri în care copilul o educă pe mamă.

Motto: „Există undeva un loc magic, locuit de povești niciodată începute.” (Lorenzo Marone)

Proza pe care o scrie Lorenzo Marone este amuzantă, fermecătoare, duios-nostalgică, interesant documentată și delicat moralizatoare, privilegiind seninătatea, fără să ocolească dramatismul. O literatură care, fără să fie lipsită de profunzime, propune o viziune simplă a vieții, acceptate, de la un moment dat încolo, așa cum este ea, fericită sau nu.

E mereu important, se spune în Mâine poate am să rămân (și în celelalte romane ale sale, Tentația de a fi fericit, Un băiat ca toți ceilalți), să nu te simți singur – familia, cartierul, vecinii de bloc, câinii găsiți la tomberon sau puii de rândunică, toate făpturile lumii caută (și oferă) atenție, fericirea absolută rămând mereu la stadiul de deziderat. Și e mai simplu decât pare să privești cu atenție în jur, așa cum face Luce, încântătorul personaj al acestei cărți:

„Uneori mă întreb cum se poate cineva simți singur pe minunăția asta de planetă care găzduiește miliarde de specii, plină ochi de viață, de ființe animale și vegetale, de insecte și persoane. Dar e chiar așa, suntem cu toții încontinuu în căutarea cuiva care să ne însoțească de-a lungul drumului, împinși de la spate de dorința de a găsi iubirea eternă, fie ea a unui fiu, a unui tovarăș de viață sau a unei mame, și nici măcar nu ne dăm seama că uneori e suficient un prieten care te așteaptă cu masa pusă și cu un mesaj pe ușa de la intrare, sau ochii umezi ai câinelui tău, care te privește fără vreun motiv anume.

N-aș vorbi de dragoste, un cuvânt tocit, aș vorbi mai degrabă de atenții. Ceea ce ne lipsește, tot ce poate să ne facă să ne simțim mai bine, se găsește în acest mic cuvânt pe care un câine îl cunoaște mai bine decât noi: atenții.” (p. 82)

Luce nu mai este un copil. E o femeie frumoasă căreia nu i s-a spus, îndeajuns și la vreme, că e frumoasă. Inteligentă, fără ca inteligența să-i fi fost recunoscută în lumea arogantă a bărbaților avocați, notari și judecători. De fapt, în ciuda firii ei rebele, chiar băiețoase, Luce este o femeie calmă și fermecătoare, refugiată sufletește în copilul blajin de odinioară. A crescut (mai mult) fără tată, a cărui absență a rămas rană vie, lângă o mamă de la care a așteptat mai multă afecțiune decât a putut aceasta să îi ofere. Tânăra avocată luptă pentru independența ei, puțină câtă este, amestecată în divorțurile din lumea mafiei napoletane. Se descurcă:

„Pentru că înveți să te descurci în viață și, sau mai ales, căzând, julindu-ți genunchii și sângerând. Nimeni n-a învățat nimic dintr-o zi liniștită.” (p. 74)

Luce își reprimă feminitatea și se folosește de ironie, agresivitate, limbaj frust pentru a ține departe avansurile bărbaților de la birou. Pune la punct pe toată lumea, e repezită și deloc dispusă la compromisuri morale. Are multă experiență de viață, dobândită în Cartierele Spaniole din Napoli, locul unde a copilărit.

Poreclită de cei apropiați Zgaibă, Luce găsește un tată (și un bărbat gentil) în don Vittorio, vecinul dispus, la o vârstă înaintată, imobilizat în scaun cu rotile, să aibă grijă de ea, de un pui de pasăre, de un copil și, din când în când, și de un câine. Din apartamentul vecinului se aude uneori un cântec de trompetă. Mai des se aude muzica patefonului. Întâlnirea dintre Luce și don Vittorio se dovedește mai mult decât o simplă relație de bună vecinătate. În timp, discuțiile dintre cei doi rezolvă o criză, acoperind petele albe de pe hărțiile emoțiilor fundamentale.

Romanul Mâine poate am să rămân surprinde într-un fel simplu și cuceritor teama de abandon, o neliniște pe care o simt toate ființele, la un moment dat. Abrupt și sincer, Luce alege pentru sine rolul de protector, înțelegând sursa sensibilității sale. Ea are abilitatea de a găsi în jur, spre a le proteja, făpturile abandonate, abuzate emoțional și fizic, vulnerabile:

„Uneori mi se pare că sunt rezultatul a ceea ce am trăit. Eu sunt o serie de abandonuri.” (p. 254)

„Poate pentru că încerc încă să umplu abisurile copilăriei, cel mai mare rău pe care ți-l poate face un părinte absent e că rămâi toată viața cu ideea că, în fiecare zi lăsată de Dumnezeu, trebuie să lupți ca să meriți dragostea și fericirea.” (p. 111)

„Aveam un singur obiectiv: să nu fac ca mama, care se sacrificase pentru noi. Unde e scris că iubirea unui părinte trebuie să fie una de sacrificiu?” (p. 169)

Absența tatălui este resimțită ca o durere amorțită. Din copilărie, tinerei îi rămân în memorie secvențe din conflictele părinților – „Nu ne meriți!”, sunt cuvintele mamei, rostite de față cu cei mici. Pe tată fata și-l amintește vesel, mama era mereu încruntată. În absența figurii paterne, „creatorul de dulceață”, la propriu și la figurat, Luce se simte vulnerabilă.

Personajul preferat din familie, în afara tatălui, este bunica Giuseppina. Mai răbdătoare, bunica rezolvă eficient problema pasiunii fetei pentru fotbal – de fapt, tot o formă de a exprima un dor niciodată stins, dorul de tatăl său aiurit și iresponsabil, plin de idei păguboase și de elan inutil. Biscuiți ca ai bunicii Giusepina nu face nimeni, crede Luce – dragostea este ingredientul principal:

„Am ridicat din umeri și am mai luat un biscuit. Bunica a mai spus:

— Dacă fotbalul te face să te simți bine, atunci joacă! Dar cred că ție nici nu-ți pasă de fotbal.

— Ba da, e pasiunea mea, am răspuns înăbușit.

— Cine caută prea mult o pasiune o găsește imediat.

— Nu înțeleg.

Mi-a mângâiat mâna.

— Nu-i nimic, fetiță, numa’… Mai gândește-te un pic, ascultă-mă pe mine.

Ochii ei mici și blânzi aveau puterea de a mă calma, așa că n-am mai spus nimic, și, după câteva zile, ideea cu mingea a dispărut așa cum venise.

Povestea asta m-a învață două lucruri: primul, că un nu are mult mai puțină putere decât un mai gândește-te, și al doilea, că poate lumea ar fi mai bună dacă ar pierde un pic mai mult timp cu cererile tinerilor, în loc să se bâlbâie în fața celor nerezolvate ale adulților.” (p. 87)

Pe 10 mai 1986, Napoli găzduia cupa campionatului național. Orașul e plin de culoare, iar tatăl are ideea de a face fotografii-document, pe care să le vândă cu profit. De vândut, le vinde, însă nu vede niciun ban. Dar acest amănunt nu întunecă deloc bucuria celor trei, tată și copii, porniți hai-hui prin oraș după instantanee, cum făcuseră altă dată cu mașina de vată de zahăr. Fără să fi fost microbist, tatălui îi plăcea atmosfera de sărbătoare, era plin de curaj, vesel și dispus să creadă până la capăt în norocul lui. Pentru Luce, aceasta este cea mai frumoasă amintire legată de tatăl ei, de la care știe că moștenește cea mai definită trăsătură de caracter: absența fricii.

Când își iartă un copil părinții și în ce context e greu de spus. E greu de spus și dacă lucrul acesta se întâmplă până la urmă în toate cazurile și în ce măsură se produce iertarea. Probabil, ca în cazul acestei tinere, e important ca perioada copilăriei, în zona ei de traumă, să fie înțeleasă și acceptată. În fond, părinții nu învață nici ei decât din proprie experiență ce înseamnă să ai copii, de multe ori greșesc, nu-și recunosc greșelile, au orgoliu și persistă, de aceea, în greșeală. Mâine am să rămân confirmă forța unui prozator care știe să scrie fără agresivitate, cu umor și seninătate, despre complicata lume prin care trecem.

Despre Lorenzo Marone câteva date sunt oferite de editură:

S-a născut în 1974 la Napoli, unde locuiește și în prezent. După absolvirea Facultății de Drept, a practicat ani buni avocatura. După publicarea la două edituri mici a unui scurt roman, Daria (2012), și a unui volum de povestiri, Novanta (2013), devine cunoscut atât în Italia, cât și pe plan internațional cu bestsellerul Tentația de a fi fericit (La tentazione di essere felici, 2015; Humanitas Fiction, 2018). Romanul este ecranizat în 2017 sub titlul La tenerezza(Tandrețea) de către regizorul Gianni Amelio. În 2016, Marone publică romanul La tristezza ha il sonno leggero, care a primit Premio Città di Como. De mare succes se bucură romanul său din 2017, Mâine poate am să rămân (Magari domani resto; Humanitas Fiction, 2020). În 2018 îi apare romanul Un ragazzo normale (Un băiat ca toți ceilalți; Humanitas Fiction, 2021), distins cu Premio Giancarlo Siani, în 2019, romanul Tutto sarà perfetto, în 2020 Inventario di un cuore in allarme și La donna degli alberi, iar în 2021 Il bosco di là, distins cu Premio Prata.

Las mai jos alte fragmente:

„Aici nimeni n-are timp, și nici chef, să se ocupe de moarte, iar problemele se înfruntă atunci când apar, nu înainte. Viața aici e ca un robinet care picură, n-are rost să intervii până când pierderea te împiedică să dormi noaptea.” (p. 78)

„Se spune că obișnuințele ne fac sclavi. Da, e adevărat, suntem sclavi inconștienți și fericiți ai propriului nostru destin, asemenea gladiatorilor care intră mândri în arenă și merg spre moarte fără să se revolte. Se spune că omul, pentru a fi cu adevărat liber, trebuie să trăiască fiecare moment ca și cum ar fi ultimul și să facă în așa fel încât nicio zi să nu fie la fel cu cealaltă. Se mai spune și că timpul vindecă rănile, că într-o dimineață te trezești brusc și îți dai seama că ai încetat să mai suferi și nu mai ai nevoie de vechile lanțuri care-ți sfâșiau încheieturile fără ca tu să-ți dai seama.” (p. 150)

„Viața e o continuă schimbare de obiceiuri, prietenii, feluri în care acționezi și gândești, idealuri, iubiri, credință chiar, și totuși când te trezești pe neașteptate în fața unei vechi obișnuințe, doar atunci înțelegi cât de mult ți-a lipsit, cât te-a marcat fără să-ți dai seama. Nu spun că trebuie să rămâi legat de ea pentru totdeauna, și pentru că după mult timp se poate transforma într-o povară greu de dus, spun doar că fața de masă așezată cu grijă, farfuria cu paste și cartofi m-au făcut să înțeleg că va fi întotdeauna un loc pentru mine pe lume, până când cineva îmi va lăsa o farfurie cu mâncare pe masă.” (p. 82)

„Antò, ascultă, încrederea te face să nu te uiți unde pui piciorul, și la următoarea piedică ești din nou la pământ.” (p. 108)

„Fiecare are pasul său, și pasul acela trebuie respectat. Cine rămâne în urmă nu trebuie nici ajutat, nici dat la o parte, doar așteptat. Eu am intervenit pentru a-i permite fratelui meu să-și pună în aplicare dreptul de a fi așteptat.” (p. 190)

„Tu ești prea inteligentă pentru vârsta ta, o zic mereu, asta-i problema! Dar, Nenné, ascult-o pe bunică-ta, care nu-nțelege nimic, e mai bine să aștepți mereu ceva, așteptarea e ca speranța, ca visul, te ține pe picioare. Când ai terminat de așteptat ceva, ajungi ca mine să stai în fund pe scaun ca să te uiți la viața altora, fără să mai ai interes pentru a ta.” (p. 192)

„—Dacă n-ai putere să lupți, fă compromisuri, dar odată ce umerii ți-au devenit mai puternici, atunci învață să scoți ghearele la nevoie.

Așa mi-a spus odată bunica Giuseppina, chiar dacă nu în italiana asta impecabilă.” (p. 134)

„— Ca mama, care are o fotografie identică pe noptieră. Trecutul pare mereu recipientul perfect al fericirii, dar e o păcăleală. Ea, când privește fotografia asta, când își privește copiii zâmbind, ne vede fericiți, vede plaja, pescărușii, marea, nisipul.

— Erați fericiți?

— Da’ de unde!” (p. 128)

Eu nu-i învăț pe alții, eu îmi povestesc experiența de viață, e altceva. Nu le poți explica altora cum să trăiască, nici nu li se poate transmite dorința de a fi fericit. Fericirea e ceva mic și intim, care te obligă să ai grijă și respect chiar și atunci când n-ai chef, când ești obosit și n-ai vrea altceva decât să te tolănești pe divan. E o nevastă cicălitoare care îți vorbește în timp ce te uiți la un meci de fotbal.” (p. 126)

„Ce caraghioasă-i viața, te străduiești cât poți, an după an, să fii diferită de mama ta, și apoi la un moment dat, într-o dimineață oarecare, te privești în oglindă și vezi chipul ei, aceleași riduri, ochii obosiți. Și atunci îi zâmbești imaginii tale reflectate, regăsind aceeași senzație de încredere pe care o simțeai la un zâmbet de-al ei.” (p. 115)

„Camorra e un cuvânt care aici nu se folosește, nu se poate pronunța. Aici, cel mult se vorbește despre sistem, înțelegând prin acest termen ceva organizat. Aici poți chiar, dacă reușești, să te prefaci că nu vezi camorra; ea merge alături de tine, te atinge ca o briză ușoară și-ți ciufulește ușor părul. Ridici distrat mâna să-ți pui la loc, după ureche, șuvița rebelă, și te întorci la viața ta. Pentru că, oare, ce altceva poți să faci, să te superi pe vânt?” (p. 196)