Moara de Frig. Albăstrui

Motto1: „Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş…” Ion Creangă

Motto2: „La capătul zăpezii te vor aștepta lucruri noi, aventuri tot mai interesante. Căldura care va urma te va face, și ea, fericit, o să vezi.” Dan Coman

Cărțile pentru copii (și pentru oamenii mari rămași așa) sunt de două feluri, n-am nicio îndoială în privința asta, vă spun foarte clar: plictisitoare și nemaipomenite.

Despre cele plictisitoare nu scriu, ca să nu se întindă plictisul, să nu se scorojească pereții, să nu rămână cronica necitită și eventualii cititori pe gânduri.

Despre cărțile nemaipomenite scriu cât de bine pot și eu. Acum tocmai se întâmplă asta. Îmi trec prin fața ochilor paginile cu ilustrații vii, care mă poartă și pe mine direct în Gersa, un sat despre care am mai auzit din Plictisitoarea vacanță de vară a fraților Rățoi. Nimic nu e plictisitor (cum revine cuvântul ăsta!) acolo, dacă mă întrebați pe mine, și puteți să mă întrebați, fiindcă am citit cartea lui Dan Coman și știu ce spun. Citiți-o și voi!

Lică Sainciuc a făcut ilustrația cărții Moara de Frig. Și ce e o carte pentru copii fără ilustrații?! Să recunoaștem: nimic! Uite, aici, pe a doua pagină, ar trebui să vă imaginați (până vedeți cu ochii voștri – pleonasm, știu, am zis așa, doar ca să fiu convingătoare!) sacii de frig puși pe sanie. Sacii ăștia ar putea fi și cu mălai, fie vorba între noi, că așa arată. Dar sunt cu frig, vă asigur. În vârful lor stă un copil cu obrajii aspriți de ger și cu ochii mijind a joacă. Ține în mână ceva care seamănă cu o undiță scurtă sau cu un biciușor, semn că ar fi bună o viteză mai mare. Doar că sacii sunt grei. Tatăl, care e la cârma saniei, are cizme pufoase, nu prea bune pentru alergat. Mama, care împinge sania, se uită în urmă, spre altă sanie, care tocmai și-a luat zborul. Nici vorbă încă de luat viteză.

Cuvintele, ăsta e rostul lor, completează imaginile, aducând lămuririle necesare, dacă e cineva care n-a înțeles. Acum, e drept, de multe ori cuvintele spun lucruri în plus, spun și ce nu spune imaginea, fiindcă, vedeți, lectura textului nu e totuna cu lectura imaginii. Să zicem că sunt complementare tipurile acestea de lectură, cum sunt și culorile, au importanță egală în asemenea cazuri:

„În satul ăsta, mai mult ca orice, oamenii iubeau iarna. Și pentru că voiau ca iarna să țină cât mai mult timp, au construit în capătul satului o moară care măcina tot fumul cald ce ieșea din hornul caselor și-l transforma în frig – un frig cu totul și cu totul special, cum nu mai exista nicăieri altundeva în lume. Era un frig moale și plăcut la atingere ca blana unei pisici, un fel de ger albăstrui în care puteai să stai ore în șir fără să-ți înghețe mâinile, nasul sau picioarele. În fiecare dimineață, după ce luau micul dejun și înainte de-a începe orice altă treabă, locuitorii mergeau la moară, umpleau cu vârf câțiva saci cu frig dintr-ăsta pufos, cât să le ajungă o zi, și se întorceau bucuroși acasă: atâta vreme cât Moara de Frig funcționa, iarna nu avea cum să se termine.” (p. 5)

M-am gândit cât de frumos e un „frig albăstrui”, se vede și se simte, ca atunci când, spre seară, lumina zilei se face și ea albastră. Eu cred că stând pe burtă pe sania aceea urcătoare din imagine, sania care a furat privirile mamei, e chiar Horică, personajul principal. Pe el îl așteptăm să iasă din iarnă, să iasă din copilărie. Deocamdată, așa scrie în carte, Horică are imaginație:

„În prima casă din sat locuia, împreună cu părinții lui, Horică, un băiețel care toată ziua nu făcea altceva decât să inventeze tot felul de lucruri. Nodurile de la șiret care nu mai puteau fi niciodată dezlegate, mașinuțele din care nu rămâneau decât roțile, scrisul de mână pe care nu-l putea înțelege nimeni, devoratul de dulciuri – toate astea (și încă multe altele de același fel) le inventase Horică.

Dar cel mai mare vis al lui era să construiască în mijlocul satului o vacanță de iarnă fără sfârșit în care să încapă toți copiii din lume, un loc în care să nu trebuiască să faci altceva decât să te joci pe tabletă, să primești cadouri de sărbători și să cânți karaoke. Ultimul lucru pe care-l inventase era o sanie zburătoare pe bază de lătrat de câine: cu o jumătate de os o ademenea pe Maia, cățelușa lui, lega iute frânghia de zgarda ei, și Maia se speria și o lua la goană, lătrând, trăgând sania cu așa viteză, încât Horică era convins că zboară. Uneori, în viteza aceea nebună, îți pierdea ba șapca, ba fularul, ba unul din bocancii de lână pe care-i primise cadou…” (p. 9)

Tot despre un fular, dar verde, e vorba și în continuare, surpriza lui Horică pentru Mama Vecă. Pentru Ticu Șefu luase o pălărie neagră. Ticu Șefu și Mama Vecă, un fel de bunici, au fost primii oameni de zăpadă din Gersa, iar Horică a fost cel care i-a găsit la marginea satului. Horică are treabă și cu Bondane, spiridușul care poftește la gogoși calde:

„Spiridușul Bondane avea grijă ca Moara de Frig să funcționeze fără întrerupere. În plus, era singurul care putea să încetinească sau să grăbească timpul – folosea pentru asta un ciocănel cu care lovea din când în când lumina, modificându-i viteza, lungind sau scurtând în felul ăsta trecerea zilelor. Horică știa că spiridușului îi plăceau enorm norișorii de căldură, așa că ori de câte ori îl vizita, se oprea mai întâi la capătul satului, acolo unde se termina Pământul, se apleca puțin deasupra Spațiului Cosmic, scotocea în tufele de întuneric de la marginea lui, și culegea câțiva norișori delicioși. Îi ascundea în buzunar și se grăbea spre moară – nu înainte de a face câteva farse cu urmele de întuneric care-i rămâneau pe degete, lăsând, pe ascuns, scrisul său de neînțeles pe burta oamenilor de zăpadă care încercau în zadar să descifreze mesajele acelea ciudate.” (pp. 20-22)

Vă dați seama că la marginea satului era la marginea Pământului?! Și că lumina putea fi „ciocănită” ușurel, cât să i se modifice viteza?!

Am citit la timp Moara de frig a lui Dan Coman, pentru că tocmai ce am trăit o zăpadă de martie. Știu că urmează și dezmorțirea, vine negreșit, odată cu altă vârstă. Când se încheie vremea copilăriei, dispar și oamenii de zăpadă din ogradă, și sacii cu frig, și săniile. Rămân însă pernele calde, numai bune când sosește somnul aducător de vise. Și uneori, în vis, ne trezim iar copii. Mă gândesc totuși că vara nu strică deloc să avem niște saci cu frig puși deoparte – copiii suportă ușor canicula, cu cei ieșiți din copilărie e mai greu.

Moara de frig de Dan Coman