Un spectacol menit să provoace, căci, nu-i așa, miturile au provocat dintotdeauna reacții. Mitul lui Oedip, împreună cu alte câteva, fundamentează psihanaliza, un demers științific de sine-stătător, născut din nevoia de a găsi soluții la dramele oamenilor. Tipare, arhetipuri, conflicte, toate acestea se ascund în povestea mitului, a oricărui mit. Oamenilor le-a plăcut povestea de la bun început, cu atât mai mult când în poveste nu era vorba despre ei, ci despre ceilalți. Opoziția noi vs ei nu se va rezolva niciodată, căci altfel n-am mai vorbi despre progres. Dar mitul mai aduce ceva în prim-plan, și anume tabuul. Sunt lucruri pe care știm că nu trebuie să le facem, bariere pe care n-avem voie să le rupem, ținuturi unde nu e nevoie să pătrundem nici măcar cu mintea. De ce? Pentru că altfel am dispărea ca omenire. Din momentul în care ne vom raporta unii la ceilalți fără să ne raportăm la normă – ce e bine să facem și ce nu e bine să facem, ce avem voie să facem și ce nu – ei bine, din acel moment, omenirea va fi doar un concept sec, bun de consemnat în dicționare și atât. Tabuul e chintesența grozăviei, fapta cea mai abominabilă, condamnabilă în orice epocă istorică și orice spațiu geografic. De aceea Oedip și mitul său este adus în discuție în fiecare epocă istorică, diferența fiind dată de nuanțe culturale. Relația dintre mamă și fiul său este sfântă, nu te atingi de relația aceasta, nimic nu trebuie să intervină între cei doi. Relația este perfectă cu condiția să acceptăm ca premisă sine qua non tabuul: nu faci dragoste cu mama ta, cu alte cuvinte nu te uiți la  mama ta ca la iubita ta. Nu-ți omori părinții, nici măcar la nivel simbolic, iar dacă o faci să fii pregătit să-ți asumi expulzarea din rândul comunității, a oricărei comunități de oameni.

Trăim vremurile în care asaltul asupra familiei ca instituție fundamentală este continuu și cu consecințe extrem de grave pentru viitor; imixtiunea în spațiul intim este continuă, iar expunerea relațiilor familiale a devenit fapt divers; rufele nu se mai spală în familie, iar relațiile dintre membrii acesteia au ajuns să fie reglementate din ce în ce mai mult cu ajutorul legilor scrise (avem coduri ale familiei și alte legi care reglementează relația dintre părinți și descendenți etc.). În fața acestui asalt, tabuul devine sublim, dar inexistent. Aproape nimic din ceea ce vedem la televizor sau în mediul online, prezentat cu titlul de știre, nu ni se mai pare nefiresc. Crimele le privim ca fapte diverse, iar divorțurile consumă mai multă cerneală ca oricând. Cu toate acestea, interdicția „așa ceva nu se face, orice ar fi” rămâne valabilă în ceea ce privește incestul. De aceea, mitul lui Oedip este printre cele care încă fundamentează multe demersuri artistice.

Fotografie din timpul repetițiilor – crede foto Biró István

*

Adaptarea mitului realizată de Robert Icke în 2018 este în cheie contemporană. Andrei Șerban, regizorul spectacolului cu dublă distribuție de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj nu este nici el străin de montările unor texte clasice în chei contemporane. Așa se face că Oedipus este spectacolul lumii contemporane, a uneia luată cu asalt de mass-media, în care alegerile politice devin decisive și influențează evoluția societății sub orice aspect. Show-ul televizat, campaniile electorale cu dezbaterile lor televizate au ajuns să decidă votul politic, cu alte cuvinte soarta unui stat depinde de cum se prezintă candidații în fața publicului, cum dau pe sticlă sau cum  se vând ca produs politic. Candidații la conducerea statului american ajung în prim-plan în urma unui proces electoral anevoios și consumator de resurse, bătălia finală dintre cei doi candidați fiind doar vârful iceberg-ului. Poate că deloc întâmplător, anul acesta, câteva dintre marile state ale lumii au alegeri electorale pentru cele mai înalte funcții politice din stat; Franța își va decide viitorul președinte și componența parlamentului etc. Toate acestea fiind spuse, decizia lui Andrei Șerban de a menține indicația lui Robert Icke  – Oedipus candidează pentru cea mai mare funcție politică dintr-un stat –  este mai mult decât binevenită. Oedipus este prototipul spectacolului mediatic: campanie electorală realizată după manual, cu strateg, cu roluri distribuite conform unui algoritm, apariții publice bine gândite etc. Familia lui Oedipus devine în acest caz familia perfectă, în care fiecare își asumă rolul și încearcă să-l joace perfect. Încearcă, căci în realitate obsesia pentru adevăr se transformă în cel mai mare dușman al însuși candidatului la președinție. Niciun membru al familiei nu e integru, toți au păcate și vini greu de dus în spate, dar toate relațiile dintre Oedipus și ceilalți sunt puse sub semnul fricii, bănuiala că ceva nu e în regulă. Din această tensiune se nasc relațiile dintre personaje, bine gândite din punct de vedere dramaturgic de către regizor.

„IOCASTA: Oh, dar DE CE? La ce bun să trăiești în trecut? De ce să răstorni un lucru doar ca să privești în urmă la zilele dilatate, atât de pline de spaime și mizerii că numai gândindu-te te simți copleșit? Asta a fost cu o mie de ani în urmă : asta e viața mea. Am ajuns aici, am reușit să ajung aici. Am un soț, un soț bun, care mă iubește și pe care îl iubesc, am trei copii foarte fericiți, sănătoși, adaptați, am scris cărți și am făcut fapte bune– și acum am posibilitatea de a contribui la schimbarea lumii, într-un mod cât de mic– îmi zic că am ajuns aici, într-un final, deci de ce m-aș concentra pe început? Pe cine ajută? Nu vreau să-l tot întorc pe toate fețele, nu vreau să mor înaintea lui.”

Fotografie din timpul repetițiilor – crede foto Biró István

Oedipus este cap de familie. Relațiile cu soția și copiii sunt puse în slujba alegerilor electorale. Deci, nimic personal, totul formalizat. În tot acest univers artificial, care se dezvoltă aproape în paralel cu universul concret, apare factorul destabilizator, cel profund uman: Merope, mama lui Oedipus. Ea este singura înspăimântată, singura care nu-și găsește liniștea, singura căreia nu-i pasă de alegerile electorale. Prezentă sau nu fizic în scenă, ea reușește să orienteze toate relațiile dintre personaje pe un anumit făgaș. Așa se face că finalul este previzibil – nu cred că există spectator care nu cunoască mitul lui Oedip – dar, în același timp, neașteptat. Oedipus câștigă alegerile, dar se pierde pe sine, ca identitate, iar lumea din jurul lui își pierde sensul. Primii sacrificați în tot acest dezmăț mediatic – copiii. Cei mai vizibili, cei mai prezenți, dar în același timp cei mai puțin importanți. Cei care fac „mult zgomot pentru nimic”, ei nu contează în ecuația alegerilor decât cantitativ și formal. Trebuie să se comporte într-un anumit fel în spațiul public, restul e treaba lor.  Soția lui Oedipus, Iocasta, e „prima doamnă”, o combinație de pumn de fier și mănușă de catifea, cinism deloc bine temperat și egocentrism. O ființă aproape asexuată, aflată tot timpul în miezul acțiunii, de ea depinde soarta alegerilor sau nu? Corin și Creon, umbrele lui Oedipus, sunt personaje-cheie, fiecare dintre cei doi fiind responsabil de un anumit plan al acțiunii. Copiii, în viziunea lui Andrei Șerban, sunt mai puțin prezenți în scenă, deși zgomotoși ca apariție, ei nu au relații foarte bine evidențiate cu părinții lor sau cu ceilalți. Martora evenimentelor este Antigona, cu aparatul ei de fotografiat care se declanșează fix când e mai puțină nevoie și cu cartea, care devine simbol în sine.

„OEDIP: Pornești din întuneric. Respiri ca să ieși afară. Ești deconectat de trupul mamei tale și apoi aștepți – până când corpul tău îți dă voie să pleci. Și, îngropat în propriul tău centru, ca un sâmbure în cireașă, ca un ceas, care te deapănă spre punctul terminus, înapoi în întunericul primordial.”

Fotografie din timpul repetițiilor – crede foto Biró István

*

Scenografia rece, special concepută să nu încânte ochiul, așază spectacolul într-un cadru fără echivoc: sediul de campanie al candidatului, deci sediul de campanie al lui Oedipus. Scena se golește de birouri, scaune, deșeuri  cât timp se așteaptă rezultatele de la exit poll. Golirea de sens a luptei? Dezbrăcarea de sens a luptei pentru putere? Ambele, desigur. Elementele mobile de decor, cum e canapeaua (celebra canapea din cabinetele psihologilor, cei atât de intens promovați astăzi ca fiind salvatorii omului) își pierd și ele utilitatea, pe măsură ce timpul se scurge. Scena se va împărți în două planuri, prim planul și planul secund odată cu aducerea obsesiei pentru aflarea adevărului în prim plan. Oedipus este gata să piardă totul, chiar dacă la nivel inconștient, așa se justifică agitația lui perpetuă.  În prim plan se spun monologurile, personajele sunt izolate perfect de restul lumii în timp ce-și spun poveștile, se face dragoste sau se află veștile momentului. În spatele scenei se derulează scenele de groază, violul săvârșit de Laios  și sinuciderea Iocastei; scene parcă decupate din știrile canalelor de televiziune, atent delimitate de acțiunea de fond, prin intermediul elementelor de decor. Oedipus se uită la scena violului, o vede ca și cum nu l-ar privi direct, ca și cum ar fi doar o știre (cu impact emoțional). În schimb, momentul sinuciderii Iocastei este rapid expediat, un pic prea grăbit momentul, din punctul meu de vedere.

Fotografie din timpul repetițiilor – crede foto Biró István

Pereții laterali ai scenei sunt pe cât de antagonici, pe atât de utili în construcția spectacolului: în stânga scenei este orchestra, pe care n-o vedem, dar o auzim perfect. Exact ca în talk-show-urile televizate, în care există momente de intermezzo asigurate de banduri alcătuite special pentru emisiunile în cauză. Voci excelente în ambele distribuții, orchestrații excelente, melodii-cult pentru cei din generații trecute bine de prima tinerețe. Să auzi melodiile lui Bruce Springteen, Eric Clapton sau Prince, sau pe ale celor de la Queen cântate ca și cum actorii asta fac tot timpul, ei da, fie doar  pentru momentele acestea și tot merită văzut spectacolul! Sunt momente de show-in-show, momente menite să mute atenția de pe un plan pe altul, dar și de pe un personaj pe altul. Drama nu se înțelege în toată amploarea ei decât dacă povestea este spusă din perspectiva tuturor celor afectați de ea. Revenind la pereți, pe peretele din dreapta scenei se află o ușă roșie, simbol al interzisului, al păcatul expus, dar și al tentației. E interesant de urmărit  cine intră sau iese pe ușa aceea. Și, mai ales, în ce momente ale spectacolului. Spatele scenei este rezervat proiecțiilor video – profesioniste, dinamice, cu puternic impact vizual și încărcate de simboluri (vulturul care-și ciugulește prada, stolurile de păsări negre, pădurea nesfârșită, ceața atotcuprinzătoare etc.). Toată scenografia este gândită să confirme ideea de nesiguranță, de instabilitate, totul e fragil, se poate dărâma în orice clipă. Nesiguranța lui Oedipus este preluată de elementele de decor, astfel încât întreaga scenă se transformă într-un loc al nisipurilor mișcătoare, loc unde nimic nu durează, pentru că accentul cade pe imagine, pe aparență, pe supraexpunere.

Fotografie din timpul repetițiilor – crede foto Biró István

Spectacolul are trei timpi distincți de acțiune. Sunt reperați relativ ușor la nivel vizual: deasupra scenei există un ceas care măsoară timpul înapoi și în două momente esențiale sunt indicate explicit momentele acțiunii. De asemenea, spectacolul are parte de trei finaluri (aspect discutabil din punctul de vedere al construcției spectaculare), personal optez pentru cel mai simbolic: personajele sunt legate la ochi și înaintează spre sală, singurul care nu are bentița neagră pe ochi este Oedipus. Un moment care mi-a adus aminte de Eseu despre orbire de José Saramago: ce faci cu adevărul și cât din ceea ce știi îți este cu adevărat de folos? Într-o epocă în care moartea este știre de prime time și face rating dacă este asociată cu un fapt abominabil/condamnabil din punct de vedere moral, drama lui Oedip își schimbă proporțiile? Eu sper că nu, altfel am fi pierduți totalmente!

„Honey, I know, I know

I know times are changing

It’s time we all reach out

For something new, that means you too

You say you want a leader

But you can’t seem to make up your mind

I think you better close it

And let me guide you to the purple rain

Purple rain, purple rain

Purple rain, purple rain

If you know what I’m singing about up here

C’mon, raise your hand

Purple rain, purple rain

I only want to see you

Only want to see you

In the purple rain” (Prince, Purple rain)

Fotografie din timpul repetițiilor – crede foto Biró István

Un spectacol cu două distribuții, excelent gândite ambele. Andrei Șerban este la al patrulea spectacol cu trupa Maghiarului clujean, așa se explică și felul cum a gândit cele două distribuții. Practic, avem două spectacole diferite, cu același text; nu există prima distribuție și a doua, ci două distribuții egale valoric. M-am bucurat să-i regăsesc perfect integrați în trupă pe actorii din generația tânără a teatrului, cei care, iată, confirmă cu fiecare nou spectacol.  Deși sunt tentată să nominalizez și să dau nume de actori care mi-au bucurat sufletul, prefer să confirm ceea ce spunea și Andrei Șerban la finalul primei seri: trupa Maghiarului clujean este cea mai bună din țară la ora actuală. Ce să-ți dorești mai mult, decât să-i vezi pe mai toți jucând într-un spectacol solicitant, care-ți ridică la plasă întrebări și dileme pe care le credeai rezolvate de multă vreme? Oedipus la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, în regia lui Andrei Șerban.

The killer awoke before dawn

He put his boots on

He took a face from the ancient gallery

And he walked on down the hall

He went into the room where his sister lived, and then he

Paid a visit to his brother, and then he

He walked on down the hall, and

And he came to a door

And he looked inside

„Father?” „Yes, son?” „I want to kill you”

„Mother? I want to…” (The Doors, The end)

***

OEDIPUS – Teatrul Maghiar de Stat Cluj

De Robert Icke,  după Sofocle

Traducerea în limba maghiară: László Upor

Distribuția

Oedipus – ERVIN SZŰCS / BALÁZS BODOLAI

Iocasta – EMŐKE KATÓ / ENIKŐ GYÖRGYJAKAB

Creon – MIKLÓS BÁCS / LORÁND FARKAS

Merope – TEKLA TORDAI / GIZELLA KICSID

Tiresias – GÁBOR VIOLA / LÓRÁND VÁTA

Antigona – ZSUZSA TŐTSZEGI / ESZTER ROMÁN

Eteocles – ZSOLT GEDŐ / TAMÁS KISS

Polynikes – TAMÁS KISS / ZSOLT GEDŐ

Corin – ÁRON DIMÉNY / GÁBOR VIOLA

Lichas – ESZTER ROMÁN / ZSUZSA TŐTSZEGI

Șoferul – ALPÁR FOGARASI / ANDRÁS BUZÁSI

Tânărul Oedipus – ZSOLT GEDŐ / TAMÁS KISS

Laios – GÁBOR VIOLA / LÓRÁND VÁTA

Un copil – ÁDÁM FERENCZ, SEBASTIAN TOPAN / ALEX HEGHEDUȘ

Agent secret – LÁSZLÓ KOVÁCS

Fetițele de la hotel- ESZTER ROMÁN / ZSUZSA TŐTSZEGI , KRISZTINA-HANNA FEHÉR, PETRA-PANNA KRISTÁLY

Orchestra – GÁBOR BAJUSZ (PERCUȚIE), SZABOLCS BALLA (CHITARĂ BAS), VIKTOR DUBOVAN (CLAPE), LORÁND FARKAS (VOCAL), LÁSZLÓ KOVÁCS (CHITARĂ), GÁBOR VIOLA (CHITARĂ, VOCAL)

Regia și luminile – ANDREI ȘERBAN

Dramaturg, colaborator regie – DANA DIMA

Scenografia – CARMENCITA BROJBOIU

Video – RADU DANIEL

Asistent de regie – KINGA KOVÁCS

Asistent decor, costume – GYOPÁR BOCSKAI

Regia tehnică – RÉKA ZONGOR

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura