Între prieteni – singur într-o mulțime – „Între prieteni” de Amos Oz

Sunt în această carte a lui Amos Oz opt povestiri care îți dau impresia că alcătuiesc materia unui roman, pentru că sunt legate între ele prin personaje și context. Într-un fel, Între prieteni este aproape de Oameni din Dublin, proza lui James Joyce, înfățișând o comunitate închisă, în care poți găsi toată stratificarea socială prinsă în tipologii și stereotipii comportamentale. Kibbutzul este o lume de tip enclavă, în esență utopică, în care fiecare își găsește rostul, trăind după legi convenite unanim, dar aproape nimeni nu găsește fericirea. Ești singur într-o mulțime.

Despre viața în kibbutz scrie Amos Oz și în Din ce este făcut un măr? Există în cartea aceasta interviu o definiție care s-ar putea aplica în mod universal, nu doar mărului, ci oricărei forme de viață, oricărei forme de coagulare socială – din toate câte ceva și totuși total diferit de elementele alcătuitoare:

Din ce este făcut un măr? Pământ, apă, soare, un pom și puțin gunoi. Dar el nu seamănă cu nimic din toate acestea. E făcut din ele, dar nu seamănă cu ele. Așa este și cu povestea, ea e făcută dintr-o sumă de întâlniri, și experiențe, și ascultări.

Metaforic, kibbutzul este lumea în care trăim, o lume a veștilor proaste. Când deschizi televizorul și asculți știrile, ai senzația că un grădinar asemenea celui din kibbutzul Ykhat are grijă să nu omită nicio nenorocire, să treacă în revistă toate catastrofele care s-au întâmplat peste zi:

„Și mai era la noi, în kibbutzul Ykhat, un individ, Tzvi Provizor, un burlac de vreo cincizeci de ani, mic de statură, care clipea întruna și căruia îi plăcea să dea vești proaste: cutremure, avioane care se prăbușesc, clădiri care cad peste locuitori, incendii și inundații. Citea ziarul în zori, înaintea tuturor și asculta toate emisiunile de știri, ca să-și poată face apariția în ușa sălii de mese, uimindu-ne cu cei două sute cincizeci de mineri surprinși de prăbușirea unei mine de cărbuni în China, fără nicio speranță de salvare, sau cu pachebotul scufundat cu toți cei șase sute de călători aflați la bord, în timpul unei furtuni în Marea Caraibilor. Se străduia să țină minte până și anunțurile mortuare. Era la curent, înaintea tuturor, cu decesul tuturor personalităților, el fiind acela care înștiința întreg kibbutzul. Într-o dimineață, mă opri pe aleea din fața dispensarului:

̶ Ai auzit de un scriitor pe nume Wislavsky?

̶ Da, am auzit. De ce?

̶ A murit.

̶ Îmi pare rău.

̶ Și scriitorii mor.

Altă dată m-a prins când eram de serviciu la sala de mese:

̶ Am văzut în anunțuri că a murit bunicul tău.

̶ Da.

̶ Și acum trei ani ți-a murit bunicul.

̶ Da.

̶ Înseamnă că acesta a fost ultimul.” (pp. 7-8)

Tzvi Provizor este, ca grădinar, ireproșabil. Datorită muncii și simțului său estetic, înfățișarea kibbutzului se schimbase – apăruseră chioșcuri din lemn, îmbrăcate în viță-de-vie, locuri de promenadă și de odihnă, spații iluminate, pline de aranjamente florale. Totuși, grădinarul care aduce doar vești proaste este ocolit de ceilalți și pentru că are și o altă ciudățenie: nu suportă să fie atins. Trăiește singur și, în ciuda eforturilor pe care le face Luna Blank, o plăcută parteneră de conversație la ceas de seară, de a-l atrage într-o relație sentimentală, omul continuă „să poarte pe umeri toate nenorocirile lumii”. Și păstrează distanța, ferindu-se de orice contact direct, fizic, cu altă persoană.

Acest grădinar aducător de vești proaste („Ai auzit? În noaptea asta a murit regele Norvegiei”) este un personaj reprezentativ pentru întreaga carte a lui Amos Oz. Mediul închis, constrângerile de tot felul, frustrările și singurătatea creează premisele alienării. Sunt mulți alți „grădinari” de felul acesta în kibbutz, un tip de comunitate în care nu există spațiu privat, toată lumea știe tot despre toată lumea, zvonurile circulă repede și provoacă reacția oficială a liderilor, care se consideră îndreptățiți să aibă un punct de vedere și să impună, în cele din urmă, o soluție. Să intri în spațiul intim al cuiva pare inacceptabil – și totuși aceasta este nu excepția, ci regula. Când fata electricianului Nahum Asharov devine iubita profesorului David Dogan, în ciuda diferenței de vârstă și a unei probleme de etică (relația elevă-profesor), oamenii încep să vorbească:

„Vorbeau pe la spatele Ednei și al lui David Dogan: Nu se va termina bine. Și mai spuneau: El nu e deloc așa cum trebuie. Întotdeauna a fost cum nu trebuie în privința femeilor. Cât despre ea, pur și simplu suntem uluiți.

Nahum tăcea. I se părea că toți cei pe care îi întâlnea pe aleile kibbutzului ori se minunează, ori râd de el: Fata ți-a fost sedusă, cum poți să taci? Încercă în zadar să-și mobilizeze toate ideile avansate cu privire la dragoste și libertate. Sufletul i se umplu de durere, jenă și rușine.” (pp. 39-40)

Două femei își împart același bărbat. Nefericită de-a dreptul nu este însă cea părăsită, ci, așa cum rezultă din corespondența celor două, cea aleasă de Boaz, un bărbat care nu știe să iubească. Inițiatoarea corespondenței este Osnat, soția abandonată. Femeia îi dă sfaturi noii soții – bărbatul trebuie să ia anumite medicamente, la anumite ore, să evite dulciurile și cafeaua, în general, să ducă un anumit regim de viață, predispus fiind la probleme de sănătate. Din ambele relații ale bărbatului, cea cu Osnat și cea cu Ariela, lipsește tandrețea.

„Stătea desculță lângă fereastra deschisă, spunându-și că majoritatea oamenilor au probabil nevoie de mai multă căldură și afecțiune decât poate lumea să le ofere, iar decalajul acesta dintre cerere și ofertă – nicio comisie a kibbutzului nu va reuși să-l acopere.”

Ulterior, Osnat oferă altui bărbat, lui Martin, fărâma de tandrețe de care și-ar fi dorit ea să aibă parte. Doar că Martin este foarte bolnav. Moartea sufocă ceea ce ar fi putut să devină o relație de iubire târzie. De altfel, mai multe povestiri din carte sunt un studiu al maladiilor cuplului. Poate că sunetele pe care le aude Osnat înainte de a suna ceasul, dis-de-dimineață, sunt semne ale instalării depresiei sau, cel puțin, ale unei resemnări cu orizontul unei vieți în care iubirea pur și simplu nu există. Drumul lui Osnat către spălătoria unde lucrează trece prin fața casei în care locuiește acum fostul ei soț cu noua soție, dar femeia părăsită nu are nicio tresărire, de parcă altcineva ar fi trăit pentru ea întreaga poveste a despărțirii:

„Dimineața devreme, înainte de răsăritul soarelui, prin fereastra ei deschisă începe să urce dintre arbuști uguitul porumbeilor. Porumbeii aceia au un uguit grav, monoton și continuu, care o liniștește. O boare trece prin coroanele pinilor, iar pe colină se aude cântatul unui cocoș. În depărtare latră un câine, urmat de altul care îi răspunde. Zgomotele acestea o trezesc pe Osnat înainte ca ceasul deșteptător să sune, așa că se scoală, oprește ceasul, se spală și se îmbracă în hainele de lucru. La cinci și jumătate pleacă la lucru la spălătoria kibbutzului. În drum, trece pe lângă casa lui Boaz și a Arielei, care pare încuiată și cufundată în întuneric. Își spune că dorm amândoi, iar acest gând nu-i trezește nici gelozie, nici durere, ci o vagă senzație ciudată: ca și cum tot ce s-a întâmplat nu i s-ar fi întâmplat ei, ci altora, și nu acum două luni, cu ani în urmă.” (p. 23)

Plecarea din kibbutz se face după anumite reguli. Tinerii sunt lăsați să plece după ce își îndeplinesc stagiul militar și își aduc contribuția, 3 ani, la prosperitatea comunității. Alegerea studiilor este, de asemenea, o problemă colectivă, în urma unei analize atente a resurselor – e nevoie de medici veterinari, de ingineri, nu, sunt destui. În kibbutz (și în orice alt loc al diverselor constrângeri sociale) viața curge fără idealuri personale, omul fiind redus la dimensiunea lui utilitară – dacă e de folos comunității, ar trebui să fie suficient. Singur într-o mulțime.

„Yoav simți deodată dorința de a strânge cu putere corpul ei firav, înfășurat într-o haină subțire, sau de a-și deschide nasturii paltonului și de a o strânge lângă el sau măcar de a-i mângâia obrajii. Era atât de puternică pornirea aceasta, încât mâna lui schiță fără să vrea un gest de mângâiere în aerul tremurând din jurul părului ei.” (p. 113)

Fără accente patetice, proza lui Amos Oz transmite cititorului o tristețe liniștită. Acest bărbat tânăr nu are forța de a duce până la capăt o îmbrățișare. Viața lor, a amândurora, pare scrisă deja definitiv. Sunt nefericiți în relațiile sentimentale – sau nu sunt fericiți cum ar visa să fie. El mângâie numai umbra femeii pe care o place, mângâie conturul pe care îl lasă lumina în urma ei.

Între prieteni de Amos Oz