«Dacă mă veți lua în mâini și veți lipi cu atenție urechea de mine, mi-ați putea auzi pulsul. Dacă mă veți răsfoi, mi-ați putea vedea nervii întinși strună sau fâlfâitul aripilor. Dacă nu vă veți întâlni cu mine, voi rămâne un obiect neînsuflețit.» Radmila Popovici
Foarte rar mi se întâmplă să vorbesc despre poezie. Poezia mi se pare una dintre cele mai intime forme scrise, care nu așteaptă nici un fel de comentariu din partea cititorilor, doar simțire. Nu am citit niciodată un volum cap-coadă, am făcut-o mereu pe sărite și nu țin să-mi organizez sau să fac publice aceste lecturi. În poezie nu poți trișa, pentru că se vede, ea trebuie să fie autentică sau să nu fie deloc. Există, bineînțeles, versuri care fac doar zgomot, dar care nu lasă ecou, în care cuvântul se caută forțat în nădejdea găsirii unei rime, dar atunci când combini artificialul cu autenticul, câștigător rămâne artificialul.
Când mi-am ales pentru lectură Vene și artere nu am făcut-o pentru autoare, ci pentru frumusețea copertei realizată de Teodor Buzu, dar am ajuns să descopăr o poezie autentică, „o poezie scrisă cu tot corpul” așa cum se exprimă Liviu Antonesei, spusele căruia m-au făcut să îmi îndrept gândul către eternul conflict dintre trup și literă al lui Gheorghe Crăciun. În fond, poezia autentică e o formă de depășire a condiției autorului, o modalitate de evadare prin text din cotidian, transformarea în proporții a unei zone de existență. Am găsit la Radmila Popovici o scriere non-cenzurativă de o sensibilitate deosebită, ruptă din ființă, nu una sterilă, ci cristalizarea unor trăiri cu care te poți sincroniza ca cititor.
Cu brațele strict deschise
Drumul s-a-ncheiat cu un nor
De praf urmat de o ploaie care
Se îndesea ca un ghem de celule
Flămânde hrănite cu ce le place
Sătenii mei o așteptau mai mult
Decât pe mine dar am luat-o aşa
De parcă eu le-aş fi adus-o
Nu în zadar purtam umbrelă
Mama avea masa plină cu aceleași
Bunătăți de care m-am despărțit
De când am plecat de acasă
E adevărat că și mâncărurile îmbătrânesc
Odată cu noi nu numai casele pe când
Cimitirele nu mor niciodată cimitirele
Au un instinct de supraviețuire aparte
mi-o spune de fiecare dată o cruce
Cu brațele strict deschise
Pe tata l-am găsit strălucind în ochii
Oamenilor care l-au cunoscut respira
În acel minut de reculegere şi-n toate
Poeziile care aveau să lăcrimeze în
Continuare i-am mulțumit printre rânduri
Pentru felul nemaipomenit de a-mi fi
Alături la întâlnirea cu satul la prima mea
Întâlnire cu satul de când l-am dus pe sus
Ca să aruncăm în el cu țărână
Voiam să scap de rochia de doamnă
De chipul de doamnă de vocea de doamnă
Să-mi las numai ochii de copil să îmbrac
O frunză mare și moale de brusture
Să fug din club să alerg prin băltoace
Să-mi iau avânt să zbor până în zori
Deasupra pădurii deasupra caselor
Fântânilor amintirilor rămase și
Numai cimitirul să-mi aplaude
Vene și artere de Radmila Popovici
Editura: Arc
Anul apariției: 2020
Nr. de pagini: 144
ISBN:978-9975-0-0429-9
