300 de cuvinte și un pic mai mult despre „Camera albastră”

Dacă Virginia Woolf dorea… camera ei, de fapt un anumit simbol, la urma urmelor, orice om ar trebui să-și dorească propria… republică, nouă, independentă. Bat apropo la unul dintre cele două moto-uri ale volumului Dianei Rusu, un moto din Bernardine Evaristo, Fată, femeie, alta: „și-a petrecut primele ore din noua sa republică independentă privind pe o fereastră care încadra un pătrățel de cer senin numai al ei”… Sau măcar un… Manifest (literar sau de viață) numai al lui, sau numai o poveste, deoarece primul text… propriu are această formulă ruptă dintr-o Șeherezadă eternă, dedulcită la poezia noului mileniu:

„dar hai să-ți spun mai bine povestea// imaginează-ți o noapte de iunie/ în care o gură de aer conține/ vocile câtorva adolescenți venind dinspre gară/ un lătrat disperat la câteva străzi distanță/ două roți de bicicletă deranjând/ nisipul de pe marginea drumului/ și măsura de vals pe care o face trenul/ ești înăuntrul corpului meu/ și scriu de pe balcon încercând/ să inventez o poveste cu mine// treci acum prin primul compartiment/ o insectă subțire și semi-transparentă îți traversează/ ecranul telefonului/ și călătoria în timp poate începe…” (pp.7-8), gândacul kafkian, wikipedia (internetul în general, cu tot cu facebook și alte rețele, sic!) și telefonia mobilă nemaiputând să lipsească… din lirica secolului XXI…

Plecând de la poemul al doilea, „când am ajuns în camera albastră a lui/ picasso…”, oarecum te poți gândi că poeta taie textul cum taie/ sacrifică pictorul realitatea, dar se mai șoptește și… pulsul cât se poate de real (p.10), „cele mai intime părți” expunându-se ca într-un Damien Hirst ispitit de elegii pentru ființe și bomboane mici sau dispărute: părțile sunt „dulceața de salcâm și praful de la drumul mare/ când închid ochii spre seară ca într-un buzunar/ cu pietre mici culese în excursii/ am grijă să-mi scot solzii de dinozuar la paradă/ caii și toate animalele semi-fantastice care se bucură…” ș..m.d. până la dichisuri ca la Florina Zaharia: „îmi curg poreclele din gură pe asfaltul împânzit/ de melci fără cochilie și jocuri de vacanță/ pe tivul rochiei albastre mi-am cusut/ finaluri provizorii”… (p.11)

Se probează și oniricul, controlat, orice job putând fi un vis sau, desigur, un coșmar, cu „lumânări grele sculptate”, jumătăți de iubiți călare pe jumătăți de iubite (ba se și visează că se visează, vis în vis, poem în poem), butonarea poemelor fiind noul deja vechi trend, poate chiar Alice (iepurele are acum cochilie de melc/ înăuntrul căreia te port ca-ntr-o rulotă în jurul lumii/ de fapt în jurul meu”, suspinându-se quasi-solipsist) visându-se acum în Țara telefoanelor unde cea mare este în același timp cu cea mică, abuzurile și violurile nemaifiind ascunse de către nicio Regină, albă sau roșie, pardon, cu nasturi albi sau roșii, cămăși albe, sarafane roșii, Poezia se naște, continuă să se nască, cu sau fără forceps, Diana Rusu este și „mamă” și „moașă”, dar și copilul („… dintre pereții subțiri ai stomacului meu/ unde trăiesc mai multe diane”, p.18) abia strigând primul țipăt (doar e debut: „volum câștigător al premiului Alexandru Mușina, în cadrul concursului de debut în poezie Alexandru Mușina, 2022”!), dar trecând cu maturitate (de puericultură… lirică?) la o „sesiune de plâns” prin viața aproape întreagă într-o clipire de ochi „și un dor foarte adânc” (metafizic, mistic – „noi – ca doi isuși răstigniți pe aceeași margine de drum”, p.38), pur și simplu?): „câteva minute încolăcită, simțindu-mi interiorul cum se strânge și se/ micșorează/ nu doar gâtul, ci tot stomacul și tot pieptul// *// m-am gândit la mâinile mele: sunt aceleași mâini/ care la 16 ani sufereau de dishidroză și se / umpleau de bășici care provocau o mâncărime insuportabilă, apoi se spărgeau și erau/ dureroase, apoi palmele mi se uscau și pielea se descuama//*// mă relaxez/ frica de acasă și dorința de a fi ținută în brațe” (p.17)

Totuși, în această poveste lirică, Realitatea își revendică anumite drepturi nemetaforice: de pildă, când se scrie despre primul mort din viață, cu un bunic trăznit care își ia nepoțica să vadă… primul ei mort, p.34, poem ca o schiță de proză; când ni prezintă orașul natal, Jibou, Poezia, ca variantă 2.0 a lumii… reale, strigând, sau poate ca o cursă de taxi, aruncându-și părul lung de la „pământ la lună”, între Adevărul Realității și Adevărul Poeziei, existând dimensiuni prea puțin cunoscute, precum „Locus of control”, „corpus luteum”… Camera fiind o punte dintre lumi!

Revenind la… Poveste, este și o căutare a poveștilor pierdute (unde o voce adormea copilul: „îți ceream pe rând/ să o spui pe cea cu valea/ apoi cu bicicleta/ și cu fotbalul”, p.53; „povestea cu mielul”, p.33), invazia de… albastru căpătând misterioase tentacule, în finalul celui mai voluminos, la propriu, poem, „Dhyana” (pp.18-22), aceasta dacă nu luăm la socoteală și „Fata Pădurii, noaptea, în gara din brașov sau din sinaia”, un mix de Mircea Eliade cu „Domnișoara Christina”, Gălățanu cu „Mireasa fără corp”, vreun film japonez de groază în care n-ar fi nimic japonez, cu morți ciudate, gen „prima oară când am murit”…, murindu-se de trei ori, parcă; da, orice poezie este și căutare, poate și a „înăuntrului” (nu numai din orice blog, altă formă post-post-modern-post – umanistă de reprezentare a Poeziei), orice poezie ar fi și prevestire a… vieții:

„îmi prevestesc viața, iau cu palmele fața ei moale/ ca și când m-aș întoarce pe prispa străbunicii…” (p.37), dar și recuperare a…„limbii vieții” (p.52)…

Bref, Diana Rusu dovedește încă o dată fluiditatea poeziei actuale (practic aceeași din totdeauna, un totdeauna mic ca o jumătate de copac din care cresc „aceleași frunze atemporale”, viitorul fiind al fanteziei ca dimensiune a realității… unde fricile copilăriei sunt temă pentru mântuire:

„și în loc de fluturi ne invadau extratereștri în capsule de aluminiu” (p.39)

Confesiunile sunt însă, parțial, și… livrești, Diana despre Diana (este o aluzie la o carte de-a mea de căpătâi: „Borges despre Borges”), dar și „despre citit, umblat și fotosinteză”:

„eu, să știi,/ mă fotosintetizez în fiecare zi/ dimineața, la amiază și seara” (p.49)

Adrian Lăcătuș, pe coperta a IV-a, este mai concis:

„„Poezia Dianei Rusu este un balans continuu (ușor amețitor și în același timp plăcut, ca datul în leagăn din copilărie, un punct de regresie al multor poeme) între familiar și straniu, între traumă și beatitudine, între singurătate și atingerea dragostei, între vis și materialitatea cotidianului, între inocență și oboseală, între vernacularul transilvan și absorbția globală. O poezie proaspătă, cu atingere discretă, dar care lasă o amprentă distinctă.”

Precum cea de pe coperta I, nu-i așa?

Aproape în altă ordine de idei, este un debut în forță, cu o amprentă… aparte, urmă a unei crime, vorba vine, literare: aceea de a fi atât de aproape de… dumnezeul poeților („nu era nimeni între dumnezeu și mine”, p.20) încât zeul a avut pentru o fracțiune de eternitate revelația unei vieți perfecte: nimic spectaculos, poate, dar atât de brădesc de Căciun:

„așa îmi închipui viața mea perfectă/ scoasă dintr-o cutie de carioca lăsată de părinți/ sub bradul de crăciun”…

Camera albastră de Diana Rusu