Un roman… evoluționist, din porțelan autentic

Frații Strugațki, cărora le-am dat-o, cândva, dincolo de Timp, timpuri și vremuri, pe Doina Roman ca soră, au avut un roman intitulat „Greu este să fii Dumnezeu” (traducere aproximativă)… Dumnezeu din cea mai nouă carte a româncei (oare câte alte doamne sau domnișoare se pot mândri că pot face din clubul select al autorilor de S.F. și fantasy? Nu este o întrebare… sexistă!) este oarecum detașat și își face intrarea în scenă relativ târziu: la urma urmelor, fiind atotputernic, își poate permite orice, nu?, chiar să se joace cu atotputernicia sa, ascunzându-se sub înfățișarea… unui vecin de la etajul…șase, dintr-o clădire „zaurond”, într-un plurivers unde o carte sacră, Octualingua, este și nu este a lui Dumnezeu, cel care seamănă, într-un fel cu Doamna Oracol din „Matrix”!

Ar trebui să o luăm pe rând, dar am sfârși prin a încerca să… rescriem Octualingua și istoria religiei, religiilor sugerate, imaginate de o Fantezie cu adevărat intergalactică!

Altfel spus, toți cei care au așteptat noua carte a Doinei Roman nu vor fi dezamăgiți, așa cum cred că nu au fost nici de surprinzătoarele volume din trilogia Pragul sau de Prea mulți zei pentru un deșert, certificatele de naștere ale unui scriitor imposibil de clasificat.

S-ar putea spune că Doina Roman este una dintre incredibilele sale personaje, o combinație de superwomen, zeiță… muritoare, deh, precum cea de la pagina 246 („Sabie și Haină erau spirite de gheață străvechi, nu mai rămăsese mare lucru din blazonul lor și, desigur, erau singurii care își mai aminteau că, înainte de Yrige, stăpâna lor fusese o zeiță sălbatică. Ea îi saluta cu un surâs tăcut și ei răspundeau cu un singur cuvânt, „Stăpână”. Ochii ei limpezi și vorba ca o poruncă nimicitoare erau de ajuns să nu iasă nimeni din voia ei. Știau că divinul și inevitabilul sălășluiesc în ea și că poate să ucidă sau să șteargă orice de pe fața pământului cu o singură vorbă, un gest sau o încruntare de sprânceană. Iar încruntarea asta, care amintea de o mare încăpățânare, o regăseau acum la Antonia. Zeița lor nu acceptase să trăiască în orice condiţii și sfârșise așa cum sfârșesc şi oamenii, și zeii uitați… învinși.”), ființă a timpului înrudită, metamorfozată într-un fel de fluture, a viermelui Resada, provocând uragane de foc, sfidând orice conformism…. ontologic. Extrapolând, ar putea fi o Mary Poppins… scriitoare, mamă nu a unor dragoni, ci a unor ființe care ar fi, de pildă, mult mai mult decât viermii nisipurilor din „Dune”, apropo de Resada, dar pe Guler uaracaiani ar putea fi invidioși oricare dintre numele mari din S.F.-ul mondial, mainstream sau nu! Dacă nu ne vor captura până la sfârșitul acestei cronici, vom scrie și despre ei, deoarece… sunt, în felul lor, un mare pericol, care ne vor binele… lor!

Da, la primele pagini, după câteva capitole, ai putea fi ispitit să crezi că este un roman de… gen! Dar este mult mai mult: exagerând foarte puțin, ar fi rivalul unor cărți precum „Theodoros” sau „Solomonarul” (unul dintre magii-surpriză, deoarece și ei apar pe la mijlocul cărții în deplinătatea splendorii și nebuniei lor, frumoase sau nu, Hethris Temido, este un fel de Theodoros, personajul lui Cărtărescu, iar Antonia, una dintre Antoniile care apar („Strămoşii ei erau makkoni la originile lor îndepărtate. La timpul potrivit va împărtăși acest secret cu singura ei rudă, Antonia Mavi, pe care, din varii motive, nici măcar n‑o văzuse. Conform unei tradiții pe care n‑o cunoștea în amănunt, toate fetele din neamul Mavi se numeau Antonia, așa că și pe ea o chema la fel, dar de la Antonia, o alintaseră pe rând Donia, apoi, la cererea ei, Donna. Așadar, era obligată de legile strămoşilor să‑i lase ultimei Antonia din neamul ei acest dar pe care ea îl dobândise în cursul vieții și așa intenționa să facă. Și îi va mai lăsa Antoniei încă ceva la vremea potrivită: pe neprețuitul Pocit, atipicul său lup, înzestrat, pe lângă multe alte calități, cu harul dăinuirii.”, p.77), este jurnalistă, la fel de incomodă precum Louise a lui Chirculescu, pentru un regim care pare să fi învins trecerea timpului, dominat de Temido, căruia i se va opune cel mai bun prieten din copilărie, magul cel bun, Magnus Vuelta, un demonolog „ascuns” într-un muzeu… Temido dorește să controleze lumea total, mica lume, totuși, în care reperele sunt orașul și ținutul Aranides, Makkonia și makkonii, Uracaia și o insulă plutitoare, cumva, deținând o substanță asemănătoare celor de pe Dune sau Pandora; Magnus ar dori, cu ajutorul celor… sfinte (urmează să le descoperiți) să ofere, ca un fel de Mesia, un nou început: ca și într-una dintre cărțile precedente, există un fel de creștinism, evoluat sau involuat, dar predominantă, prin energia consumată construcției, este o religie a Timpului în care ceasurile, orologiile, clepsidrele ș.a.m.d. au o importanță deosebită…

De altfel, construcția… religiilor și ale diversității biologice sunt marile plăceri ale scriitoarei, plăceri nevinovate, o ceremonie religioasă a makkonilor, întreruptă de atacul  cataclismic al Resadei, cu o luptă demnă de marile lupte ale ființelor din orice univers, este antologică, pe malul mării!

În altă ordine de idei, ar fi un roman filosofico-ecologist, în care arta literaturii (și cu inserțiile lirice sau epice) are totuși primul… rost, rând, loc, sens, opunându-se Rațiunea sau aparenta lipsă de rațiune (antologic și atacul unui nebun, posedat sau ceva în genul acesta de un „Mare mâncător de utilaje grele”, asupra magului, la un târg de… rogojine, prilej de a detalia structura societății: „Auzitorii se nășteau la fel ca Săritorii, Culegătorii‑regali, Aducătorii‑de‑ploaie, Purtătorii‑de‑noroc, Preotesele, Ghicitoarele şi Magii. Nu făceau cursuri speciale să‑și dezvolte calitățile, ele erau în ființa lor de la început. Pe la șapte ani, când ajungeau totuși în băncile unei școli, când li se dădea Octualingua, fiecare dintre ei începea să citească în limba strămoșilor și astfel era orientat către tainica lui predestinare. Când se mai întâmpla ca un copil să nu înțeleagă și să nu poată citi nici măcar un fragment din cele opt limbi, acesta era dirijat către o școală obișnuită. Era catalogat ca un Normal, un Predictibil, ceea ce nu corespundea întru totul adevărului. ”  – p.179), așadar Rațiunea opunându-se Voinței de Putere, Plăcere, Fericire…

În afara unor ființări dominate de spiritul de turmă sau de stol (niște oi înfiorătoare, cu dinți de metal; niște păsări bezmetice ca în Hitschcock, pești ș.a.m.d.), makkonienii, vulturii Ulcan, păianjenii (precum cel numit Zoroastru), Viermele Timpului, oamenii (?), toți au atributul comunicării raționale! Într-un fel, chiar și zaurondul, cu care putea negocia spațiul… locativ: „…cine să aibă atâția bani încât să poată construi un zaurond?

În oraș erau doar două: unul deținut de Atiqa Ltd. care părea nelocuit, iar celălalt înconjurat de Parcul Odios, un loc pustiu, construit deasupra unui cimitir, în care exista o singură bancă într‑un hățiș de mărăcini, așa că nu putea povesti cum e să locuiești acolo. Edificiile, cu solzii lor argintii ca niște petale scurse de metal și cascadele lor suspendate la mijloc, erau simbolurile orașului. La amiază, șuvoaiele de apă ajungeau chiar în vârful zaurondului, părând că vor dizolva scheletul mișcător al gigantului de 33 de etaje.

Blocul pulsa noaptea ca o inimă imensă, lentă și respira ca o balenă, aruncând jeturi de vapori în afara structurii sale atunci când soarele cotropea și încingea tonele de celule sclipitoare. (…) — Voi nu vă întrebați niciodată ce e ăla un zaurond? Cine‑s geniile care l‑au construit? Din ce e făcut? He, he! E făcut din suflete, ageamiilor! Sub fiecare zaurond este un cimitir, ce spun eu unul, zece, sute de gropi comune, oase peste oase…” (p.20)

Uneori, Marea fantezie pare să umbrească… rațiunea, dar cine poate dovedi că la început nu a fost… Fantezia, Imaginația Creatorului? Antonia Mavi, ziarista, spune sau gândește la un moment dat: „Și-atunci îmi întăream convingerea că somnul este mai tare decât rațiunea.” (p.192)

Dar dacă la început a fost visul? Nimic nu este imposibil pentru lumile Doinei Roman, care… doinește fantasy seducător: Pe-un picior de play, la un mal de fluviu Ynge, iată, coboar-un mag/ ce-are un motan… Tag!

Motanul acesta ar trebui să aibă… romanul lui, chiar dacă nu e încălțat, dar are patru urechi, vorbește, a avut o poveste de iubire (cu Aiza) pe care Temido i-a stricat-o, încearcă o alianță cu Magnus (cei amintiți mai sus, Magnus și Temido, doi verișori, sunt un fel de Romulus și Remus, sui generis), dar are apucăturile oricărei feline care se respectă! Miau, nu vom insista aici!

Dar pentru că am început să enumăr personaje, sunt măcar pentru o cină de taină printr-un muzeu (neapărat de vizitat în carte) sau de asistat la un concert a cărei ambianță te poate duce cu gândul sau la „Al cincilea element” (dacă tot am amintit de Luc Besson, dacă vă gândiți și la „Valerian și orașul celor o mie de planete”, vă gândiți bine și acolo!) sau la mai puțin cunoscutul „Diva”, film de Jean-Jacques Beineix, co-scenarist împreună cu Jean Van Hamme, după o carte de Daniel Odier, un film de o poezie aparte, în care, ca și în romanul Doinei Roman, starul, Reea Terziana, în film cântăreața de operă, nu permiteau înregistrări, tot ceea ce se întâmplă la concertul din „Fata cea mică a Timpului” aducând aminte și de finalul „Parfumului”, romanul lui Suskind! Toți participanții cad în extaz, vreo doi mai și mor, bizar, suspect, misterios, cert este că, revenind la personaje, Reea este de neuitat, așa cum sunt de neuitat fratele Antoniei, dispărut și el la un moment dat (pe lista unei catastrofe aeriene! dar nimci nu este chiar ceea ce pare a fi!), Linus, Donna Mavi (și iubitul ei, veterinarul Blum – poveștile de iubire, câte sunt, sunt și ele de neuitat: chiar și aceea dintre un frate și o soră, nu dau spoiler; chiar și una care nu pare să fie, precum aceea dintre Reea și Fabian, sau cele dintre Olive  Neyar și Antonia, Andreas și Maia), amintiții Sabie și Haină, ghicitoarele, adică Bunica Ghicitoarea de nisip, mătușa lui Andreas, Ghicitoare de Aramă, Petra, altă ghicitoare, de o frumusețe năucitoare, Gal, un jurnalist corupt, animalele de casă, un vultur Ulcan, dar și, revin, teribilii Guler-uracani, existând din partea Doinei Roman o răstălmăcire sclipitoare a Mitului Peșterii, dar și a evoluționismului, într-un dialog de la pag.229, unde este vorba și despre Sens:

„Uracaianul are mulți ochi frumoși, negri, albaștri, rotunzi de fiară, alungiți, fațetați. Când se înfurie el, ochii se adună deasupra gulerului și forfotesc ca găluștile în supă. Cică să nu‑mi fie frică de el, zâmbește, ochii se închid, migrează spre burtă. Îl văd cum înghite de câteva ori, iar ei se duc repede pe gât. Să mă târguiesc cu el deci:

tranziție păguboasă.” (pp.229-230)

Dar iată și autoportretul Resadei, care poate lua și înfățișarea interlocutorului ș.a.m.d.:

„— Sunt un vierme al timpului alb, lăptos, gras, cu păr fin pe burtă, pot să am sute de tentacule și sute de ochișori roșii, mi‑e foame tot timpul, stric lucrurile, stric aproape toate planurile pe care le ating, fac găuri mai mici sau mai mari în epoci, ani și chiar în secunde. Nu ți s‑a părut niciodată că ești defazată, că auzi răspunsuri înainte de a pune întrebări, nu ți s‑a părut că ai cam des acel déjà‑vu, cum îl numiți voi? Da, eram eu prin preajmă… Și am nevoie de multă energie să trec ca prin sită și să găuresc planurile existenței voastre sau ale altor ființe. Pot să călătoresc oriunde, oricând și pot să mă împrietenesc cu tine pentru că semeni cu mine. (…) — Ai spus că ești un monstru.

— Da, nu‑mi retrag cuvintele, chiar sunt. Aș putea să‑ți fac și rău, și bine. Depinde ce alegi.” (p.255)

Bref, dacă tot vorbeam de Rațiune, unde este rațiune apare și meditația asupra Absurdului, dar la Doina Roman nu este o chestiune neapărat existențialistă (sau, dacă vreți, religia (re)devine existențialistă!): poate prima oară se schițează pași în direcția abordării Universului absurdului fantastic, voluntar sau nu! Sau, poate mai corect, un pic de fantastic quasi absurd nu strică nimănui, când ai simțul umorului (și Doina Roman are în stil caragialesc, doar nu degeaba s-a născut la… Ploiești!):

„— Asta e bună, un obuz să mă întrebe dacă îmi aduc aminte de fratele meu! La naiba – am țipat la el –, crezi că mă duc pe lumea ailaltă de dragul lui Hethris? Mă duc să‑mi caut fratele, că fără el nu au rost rahatul ăsta de poveste și rahatul meu de viață.

— Te întreci cu gluma, Antonia! mi‑a șuierat obuzul și s‑a făcut nevăzut.”

Precum v-ați dat seama, este un dialog între Antonia, plecată în căutarea fratelui, și un obuz ce aduce a dronă…

Desigur, prezentarea cărții ar putea începe din mai multe unghiuri de vedere, după mai multe criterii: de pildă, după Arta lui Hethris și după dorințele lui Magnus; în fragmentul de mai jos, se dialoghează cu motanul:

„Nu înțelegeam de ce a adus‑o pe Resada, acum sunt sigur: cât trăiește ea aici, eu, tu, Hethris, Pocitul, poate și alte făpturi, suntem, toți, nemuritori. Dacă pleacă Resada și închide găurile făcute în timp, ne vom duce și noi. Poate cândva vor înceta toate lucrurile ciudate, poate vor începe altele, cine o să‑și mai aducă aminte de Hethris și de colecția lui dementă, de oamenii cărora le ia sufletele și le atașează de obiecte? El numește asta artă, dar eu știu că ascunde și altceva aici. În fine, cui îi va mai fi de trebuință tot ce‑a adunat el în atâta amar de ani? Uneori mă‑ntreb dacă e singur în nebunia asta… mie mi‑e teamă că nu… că mai e ceva care îmi scapă. Cum îl știu eu pe Temido, nu face nimic doar de dragul artei. Unul dintre noi, eu sau el, într‑un fel sau altul, ar trebui să dăm viață Makkoniei, să reînnoim ceremonia de la momentul în care ne‑a nimicit Resada. Eu sper că, dacă apuc momentul, o pot trimite pe Resada înapoi de unde a venit, închizând gaura făcută de ea în timp, iar Temido speră să stabilizeze calea făcută de vierme și să călătorească în timp devenind chiar nemuritor în toată regula. Până acum doar am pus cap la cap tot ce știu, însă mă tem că Hethris e mult mai deștept ca mine… o va folosi pe Resada să deschidă și alte porți, iar pe‑acolo va lua cu el toată civilizația Makkoniei, uite așa, pe bucăți, la fel cum dispar acum.” (pp.149-150)

Sau cu prezentarea lui Hethris Temido, villainul absolut:

„— Spune‑mi ce vrei şi cât.

Și dintr‑odată, făcând un pas înainte, Hethris căpătă contur, apoi imaginea lui deveni clară. Mi‑am dus mâna la gură ca să‑mi opresc o exclamaţie de uluială. Hethris era înalt, subţire, iar trupul lui era atât de armonios cum nu mai văzusem altul până atunci. Purta în jurul şoldurilor strâmte o legătură de pânză subţire de un alb strălucitor. Avea pieptul lat, cu muşchi delicat conturaţi, dar puternici. La fel şi trăsăturile feţei, care trădau o fineţe aristocratică în pomeţii ridicaţi, în ochii mari, uşor oblici, de culoarea antracitului şlefuit. Surprinzător, părul nu era lung, ci până la umeri. Pe frunte avea legată o panglică verde, lată de un deget, pe care era cusut simbolul makkonilor, ciocul de vultur‑ulcan. Nu zâmbea, dar nu era nici încruntat. O lumină întunecată îi juca printre gene şi îi scotea în evidenţă pielea albă, fără cusur. Picioarele, încălţate cu sandale de pânză albă, le ţinea ușor depărtate, numai bine să‑i pună în evidență gambele puternice și zvelte. Ah, nu știu la ce mă așteptam, probabil la un bărbat în costum, cu cămașă albă și cravată, nu la un semizeu în sandale, acoperit doar cu o bucată de pânză în jurul coapselor. Avea o figură de războinic dintr‑un neam regal, preocupat de lucruri mărețe, mă ducea cu gândul la un apărător al dreptății, nu la cineva care ruinase o bucată de istorie. Am simţit un val de energie pe care o puteam numi doar în spectrul culorilor, o energie dătătoare de încredere, dar şi încărcată cu un erotism care mi‑a înmuiat picioarele. Nu știam de ce mi se întâmplă asta și nici nu mă puteam împotrivi, buzele mele umede se lipiseră involuntar de imaginea lui Temido, în timp ce toată ființa mea se transforma într‑o adolescentă cu obraji roșii și privire duioasă.” (pp.208-209)

Punctul culminat va fi, și sunt mai multe astfel de puncte, totuși, când se va ajunge la Colecția (sălașul Colecției) lui Hethris Temido (p.252), când se atinge, depășindu-se, paroxismul ontologic din „Piranesi” al Sussanei Clarke:

„Oare Hethris, în nebunia lui, chiar a reușit să conserve viul legat de obiecte? Se părea că a rupt bucăți din oraș, iar pe altele urma să le aducă. Oare ce avea să afle pe măsură ce înainta în muzeul fără vizitatori? (…) Și cu toate astea își punea întrebări: oare paradisul inițial al vremii regelui Yrige, pe când exista Octualingua și pe când Dumnezeu era grădinar și păstor în zilele Sale de început, când a făcut plantele și animalele, oare zilele acelea zac și ele undeva, într‑o bucată de vreme pusă la păstrare sub cupola roșie?”

Asistăm, ca într-o veșnică ne-întoarcere (cumva ca la Nietzsche), la niște momente ca în „Anul trecut la Marienbad”, filmul, sau în „Invenția lui Morel”, cartea după care s-a făcut filmul, carte de Adolfo Bioy Casares, la un fel de suspendar a Timpului:

„Dincolo de Antonia‑picătura‑regina‑nimicului, se vedea un salon unde oameni cu ceşcuţe de ceai în mâini sorbeau tacticos lichidul aromat uitându‑se în gol, la fel ca regina absentă, fără grabă, fără nicio expresie, pierduți total în alt spațiu și alt timp.

— Colecția e valoroasă tocmai pentru că prezintă o piesă și oamenii atașați de acea piesă… cei care au creat acel obiect. Ei trebuie să fie un tot, iar creierele și creația lor nu trebuie să dispară, sunt foarte atent conservate. Mai devreme sau mai târziu suntem toţi piese în colecţia de gânduri sau de gusturi a cuiva, întregind şirul pentru un creator… Suntem exemple pentru da ori pentru nu sau, pur şi simplu, modele de anonimi. O piesă din colecţie înseamnă ceva pentru toate timpurile, să fii inclus undeva este o mare onoare, înseamnă că nu dispari cu totul, poţi să ai o viaţă eternă chiar dacă eşti plin de praf. Nu fac asta oamenii? Nu încearcă să nu fie uitaţi? Nu se străduiesc ei să facă asta toată viaţa lor, să construiască, să adune, să creeze, să aducă pe lume urmași? Doar că nu ştiu să‑şi pună realizările în colecţii personale. Tu eşti pe cale să afli răspunsul la toate întrebările vieţii tale, să descoperi nemurirea.”

Dacă vreți, este o carte de porțelan, fără deznodământ sau cu un deznodământ de o frumusețe stranie. Poate Doina Roman a scris prima capodoperă fără final. Cine mai știe? Cert este că tot ceea ce a mai rămas din Octualingua se mai găsește doar aici, iar confesiunea lui Dumnezeu, asemenea parfumului Florilor de Oran (căutați… floarea, nu femeia! Dacă ați găsit-o, veți găsi și femeia, cu sau fără pisici!), lămurește și misterul Fetei cele mici (rămâne taină pentru cine nu citește!):

„Omul este cea mai frumoasă creație a mea. Și eu sunt un creator care, la rândul meu, am fost creat de altă Formă Ciclică fără de care o altă Formă n‑ar exista, la rândul ei. Doar tatăl tău, Timpul, ne știe pe toți, el este veșnic, iar tu creezi cu fiecare bătaie a inimii tale. Ai putea să fii zeiță în locul meu…”

P.S.

„Magnus, care avea acum un zâmbet cât universul de mare, începu să-i povestească.

— Cartea asta este e magică, Tag, ea aparține divinului. Dacă e secetă, poți să descoperi izvoare cu ea, cartea tremură în mâna celui care o are și‑i arată apa. Dacă e frig într‑o încăpere și cineva suferă din cauza asta, ea face căldură. Îți arată destinul. Dacă cineva vrea să citească din ea, cartea îi va arăta textul pe care poate să‑l parcurgă și atunci o să știe ce este destinat să fie: preot, mag, muncitor, învățat sau, pur și simplu, nu va putea citi nimic. Of, câte nu poate face cartea aceasta! Dacă scrii ceva în Octualingua, lucrurile se schimbă în lume. Numai că în ea nu poate să scrie oricine, trebuie să te tragi din linia sângelui regelui Yrige. De aceea a ascuns‑o. Dacă te recunoaște cartea și te acceptă să scrii în paginile ei, poți să schimbi realitatea. Hethris putea să scrie, de aceea a început ura între noi, că l‑am împiedicat să facă asta pe ascuns. I‑am spus regelui ce‑a făcut, iar Yrige l‑a decăzut din toate drepturile. A fost îmbrăcat în haine de rând și trimis să aibă grijă de caprele pe care le ura. Vina mea a fost că pe atunci am avut încredere în Hethris fiindcă îl socoteam ca pe un frate, îl iubeam, iar el știa că nu deosebeam foarte bine prietenia de admirație sau de atașament și asta n‑a fost prea bine. Am sperat că el se va îndrepta, în schimb m‑a urât de moarte și a declanșat urgia asupra Makkoniei.” (p.151)

Sau se putea începe de aici. „Fata cea mică a Timpului”, cartea care schimbă… ceva!

 Fata cea mică a Timpului de Doina Roman

Editura: Tracus Arte

Anul apariției: 2022

Nr. de pagini: 274

ISBN: 9786060234029

Cartea poate fi cumpărată de aici.