Despre Agnes și povestea ei de viață

O scenografie frustrant de simplă, dar care are tot ce trebuie ca să fixeze rama tramei: un crucifix mare atârnat deasupra unui pat simplu, cu lenjerie albă ca neaua, un scaun și cam atât. Ea, Agnes, cântând; pare că are mințile pierdute, nu e un cântec care să exprime adorația față de Dumnezeu, ci pare mai degrabă expresia tristeții copleșitoare. Să fi ajuns Agnes în mănăstire pentru că cineva sau ceva a rănit-o profund? Sau a ajuns aici dintr-o dorință lăuntrică de a-și răscumpăra cine știe ce vini sau păcate grele? Niciuna din aceste întrebări nu-și va păstra sensul/rostul, pentru că odată intrată în scenă psihiatra trama se îndreaptă într-o cu totul altă direcție. Iar ceea ce pare la început a fi policier se dovedește a fi povestea unei traume covârșitoare. Mă feresc să spun traumă colectivă, pentru că despre acest concept este de discutat separat în ce măsură îl putem folosi (sau nu).

Agnes, aleasa lui Dumnezeu – Teatrul Nottara – credit foto Andrei Gîndac

Agnes este o combinație perfectă de ingenuitate, necunoaștere, tinerețe și dorința de a înțelege. Simți în fiecare cuvânt rostit sau cântat o nevoie profundă de a înțelege, de a ajunge la cauza celor pe care le-a trăit. Răspunsul la „de ce?” sau „de ce mie?” nu-l caută, știe că poartă cu ea un stigmat, dar nu unul al castității și/sau purității, ci unul al păcatului. Asta îi tot repeta mama ei în primii ani de viață: că are un corp urât, dar care incită la săvârșirea de păcate. Povestea unei pruncucideri săvârșită într-o mănăstire se transformă în povestea unor destine ratate. O poveste pe care n-o auzi, nu asiști la nararea ei, pentru că intri cu totul în poveste, pe nesimțite. Tu, spectator, intri într-un dialog direct cu ele, Agnes, stareța Miriam și Martha Livingstone. Agnes se uită la tine cu ochi rugători, în străfundul cărora arde dorința de a înțelege ce i s-a întâmplat, în ochii stareței găsești în schimb durere, multă durere, copleșitoare, incredibil de adâncă. În ochii Marthei – dacă apuci să te uiți, căci nu stă o clipă locului, nu se lasă cercetată, nu e ea subiectul principal – afli o durere pe care o poartă cu ea de ani de zile, e ascunsă bine între pliurile sufletului, dar iese la iveală cu fiecare întrebare a lui Agnes, cu fiecare gest fracturat al acesteia, cu fiecare cuvânt tremurat. Un du-te vino răvășitor în jurul lui Agnes și al poveștii ei, căci și stareței și doctoriței le este frică, o frică paralizantă; ambele presimt că ceea ce vor afla n-ar trebui scos la iveală, dar la fel de bine știu că altfel nu se poate; dacă vor să meargă mai departe, trebuie ca adevărul să fie spus în totalitate. Agnes este epicentrul narațiunii, ea rămâne acolo, în camera ei de la mănăstire, în schimb stareța și psihiatra se rotesc în jurul ei, pașii lor se înscriu în cercuri concentrice care devin din ce în ce mai mici, se strâng în jurul lui Agnes, pentru ca în momentul culminant să se rupă cu furie. Ea, Agnes, rămâne acolo, chiar dacă a încercat o mică evadare, un pas în exterior, dar celelalte două pleacă, fug, fără să se uite în urmă; revin în poveste după ceva timp (11 săptămâni), au avut nevoie de timp ca să capete curajul de a intra în tenebrele unui suflet chinuit de demoni.

Agnes, aleasa lui Dumnezeu este o poveste atât de bine transpusă scenic de Sânziana Stoican, încât la final nici nu-ți vine să aplauzi. Rămâi secunde întregi în fotoliu și te întrebi de unde atâta forță. Un trio nu puternic, ci imbatabil, care funcționează perfect; trei actrițe care se simt una pe cealaltă, se sprijină reciproc, își dau una alteia energie, astfel încât povestea să ajungă la spectatori. Vorbele rănesc, deschid răni adânci, scot la iveală spaime și traume incredibil de grele, care atârnă în plasa fiecărei zile ce urmează a fi trăită. Niciuna dintre cele trei nu are o poveste de succes, niciuna n-a ajuns la mănăstire doar pentru că zgomotul lumii li se pare infernal, fiecare în parte caută răspunsuri la întrebări pe cât de personale, pe atât de grele. Agnes, o tânără cu o mamă prostituată și tată necunoscut, molestată constant de mamă; stareța Miriam, o femeie nefericită, care se retrage la mănăstire după 30 de ani de căsnicie, ani despre care nu povestește cu bucurie, Martha Livingstone, o psihiatră cu o poveste de viață aproape la fel de nefericită ca cea a lui Agnes (n.m.: mi-ar fi plăcut ca John Pielmeier să nu fi apelat la clișeul cf căruia orice psihologii și psihiatrii ajung să practice aceste meserii doar pentru a-și rezolva propriile lor probleme). Ceea ce inițial părea a fi un caz clasic de policier – cine a omorât pruncul lui Agnes – se transformă în povestea a trei destine pe cât de diferite, pe atât de asemănătoare. Meritul regizoarei este că n-a trivializat, nu s-a folosit de clișee, n-a lăsat ca lumina să cadă pe aspectele de can-can, ci pe personaje, pe durerea acestora.

Agnes, aleasa lui Dumnezeu – Teatrul Nottara – credit foto Andrei Gîndac

Teatrul este despre conflict, despre antagonism, personaje și fir narativ. Toate se regăsesc în Agnes, aleasa lui Dumnezeu, un spectacol lucrat până în cele mai mici detalii de Sânziana Stoican. Un spectacol cu două distribuții, Cristina Juncu fiind Agnes în ambele. Eu am văzut reprezentația cu Victoria Cociaș în rolul stareței Miriam și Luminița Erga în rolul Marthei Linvingstone. Ce-am văzut pe scenă mă determină să văd și a doua variantă, pentru că sunt convinsă că dinamica trioului face ca accentele să cadă diferit. Revenind la distribuția de care pomeneam: Cristina Juncu trece cu acest rol într-o nouă etapă a carierei ei, Victoria Cociaș face o demonstrație de artă teatrală, iar Luminița Erga construiește un personaj din detalii cum rar ți-e dat să vezi. La nivel de text, spectacolul aduce în discuție multe din prejudecățile și stereotipurile care au ca subiect biserica și rolul acesteia în societatea contemporană. Meritul lui John Pielmeier este că se folosește de ele pentru a construi trama, pentru a aduce la un numitor comun poveștile celor trei personaje, așa se face că aceste prejudecăți devin cauzele tragediei. E un subiect de reflecție aici, căci în spatele tragediei lui Agnes se ascund alte și alte tragedii, păcate grele, nemărturisite, dar care ies la iveală în cele mai nepotrivite momente. Al doilea mare merit al dramaturgului (și excelent pus în evidență de Sânziana Stoican) este că a scos din eterna antiteză (perpetuată la infinit de nepricepuți și răuvoitori) credința și știința. Nu, a crede în Dumnezeu nu e o dovadă de prostie, bigotism, după cum a fi om de știință nu echivalează cu deținerea adevărului absolut. În ultima replică a stareței Miriam se ascunde o durere fără sfârșit, amestecată cu o resemnare în fața destinului care pleacă exact de la acest conflict (voit întreținut de mass-media, extremiști și diverși ideologi).

Agnes, aleasa lui Dumnezeu – Teatrul Nottara – credit foto Andrei Gîndac

Agnes, aleasa lui Dumnezeu este un spectacol puternic, care pune în valoare talentul, expresivitatea și știința de joc a celor trei actrițe. Sânziana Stoican dovedește cu fiecare nou spectacol pe care îl aduce la scenă că e o regizoare cu personalitate, despre care vom tot auzi în următorii ani; mă bucură maturitatea ei asumată, pusă în slujba Thaliei, o maturitate care intră în conflict direct cu vârsta biologică a acesteia. Și mai mult mă bucur să văd că, în sfârșit, la Nottara nu se joacă doar comedie bulevardieră.