Când nu știi ce să faci cu viața ta – „Oameni în toată firea” de Marie Aubert

Literatura reflectă dintotdeauna societatea, este o oglindă perfectă a oamenilor și dilemelor acestora. Ne raportăm la scrierile unora sau altora dintre autorii noștri preferați și prin prisma epocii în care s-au născut și au scris, nu-i putem sustrage timpurilor, căci astfel i-am lipsi de o ancorare atât de necesară unei judecăți estetice cât mai folositoare. O carte cu un subiect bun sau cu un personaj fantastic s-a născut tocmai pentru că timpurile când a fost scrisă i-au servit drept canvas, de acolo, din cotidianul acela atât de fertil vin spre noi întâmplările, faptele unora sau altora, prejudecățile și stereotipurile, erorile umane sau greșelile fatale. Marie Aubert este o novergiancă care ia foarte bine pulsul societății din care face parte și de care nu se dezice nicio clipă. Nu e o dezrădăcinată, nu-și reneagă sb nicio formă apartenența la un spațiu cultural cu un specific încă foarte pronunțat (din fericire), dar și la societate cu destul de multe probleme, despre ale căror efecte negative sunt conștienți.

Anul trecut, la Transilvania International Film Festival (TIFF 2020) am urmărit online un documentar foarte bun, care ține loc de orice diagnoză a societății contemporane și de care mi-am amintit când am citit Oameni în toată firea: mă refer la Ecou (Echo), în regia lui Rúnar Rúnarsson. Un film despre care n-am vrut să scriu, tocmai pentru că dramatismul combinat într-o doză unică cu talentul și forța regizorului te împiedică să fii lucid atunci când scrii. Pe fond, Ecou (Echo) este despre singurătate, una profundă, de neignorat, care dictează încă de la naștere traseul vieților noastre. Islanda, ca și Norvegia și toate celelalte țări nordice, este puternic afectată de îmbătrânirea populației, care combinată cu o rată a natalității scăzută contribuie la conturarea unei perspective deloc roz cu privire la viitorul țării. Din toate episoadele filmului răzbat evoluția tehnologiei, dezvoltarea economică avansată, confortul, viața cotidiană fără griji, dar și o imensă singurătate, o solitudine deloc de încurajatoare; deci, pe fond, oamenii au tot ceea ce au nevoie, dar pierd definitiv fericirea. Despre asta este vorba și în Oameni în toată firea a lui Marie Aubert, numai că aici accentul cade pe nevoia acută de a găsi soluții, de a înlocui singurătatea cu măcar una în doi – a mea și a copilului meu (pe care mi-l doresc atât de mult!).

Ida este o arhitectă de succes (cel puțin asta bănuim, din moment ce-și permite să apeleze la o clinică suedeză pentru congelarea ovulelor, o procedură deloc ieftină). Are o soră cu care este într-o concurență eternă, tocmai pentru că ea a avut totdeauna ceea ce și-a dorit, fără prea mult efort și fără să pară că are și vreun merit în acest sens. Crescute doar de mamă încă din prima copilărie (Ida era deja la vârsta protestelor), cele două surori își croiesc viitorul fără să se desprindă definitiv de familie: păstrează cabana de vacanță, unde revin destul de des, împart camerele și bărcile, păstrează farfuriile pictate cu piciorul cocoșului, folosesc aceleași pahare etc. Se simte nevoia de ordine, de apartenență și de ancorare, nevoi firești, până la urmă. Marthe urmează să aibă un copil, dar are grijă și de fetița partenerului ei de viață. Vorbim, așadar despre o nouă familie, imperfectă, deloc lipsită de neînțelegeri, în care nu planează neapărat armonia: el bea mult prea mult (dar mai puțin ca pe vremuri), puștoaica pare că nu se împacă deloc cu ideea că va avea o soră sau un frate, Marthe jonglează între răsfăț și nevoia de control. Despre toate acestea aflăm de la Ida, cea care-și asumă rolul de povestitoare, dar una subiectivă, tocmai pentru că se introduce și pe ea în povestea oamenilor în toată firea.

„Oamenii din jurul meu aveau doi sai trei copii, unii chiar nu ar trebui să facă mai mulți, se trezesc noaptea să alăpteze și sunt teribil de obosiți. Alții se străduiesc din răsputeri să mai facă încă un copil și într-un final reușesc, după multe inseminări artificiale și multă frustrare, iar noul copil plânge fără oprire și părinții spun că nu le vine să creadă ce grad incredibil de oboseală au acumulat având doi copii, față de când aveau doar unul, fără să-și dea seama cât de evidente sună doleanțele lor. Îi duc și îi aduc de la creșă în fiecare zi, dimineața durează o veșnicie să le dea micul dejul, găsesc foarte ușor activități de făcut când merg în concediu, doar pot merge în vizită la bunici și la toți unchii și la toate mătușile, și, pe deasupra, micile familii trebuie să aibă timp și doar pentru ele, așa că merg în câte-o excursie pe munte sau cu cortul sau la vreo cabană, doar prietenii mei și copiii lor, spun că să fim doar noi este unul dintre cele mai frumoase lucruri din lume. Își cumpără apartamente mari sau case cu grădină, da, da, chiar dacă înainte susțineau sus și tare că nu se vor muta niciodată din oraș, dar imaginează-ți că ai putea să-i lași pe copii să se joace afară, în curte, își cumpără toate lucrurile de care râdeau cu câțiva ani în urmă, garaj și două mașini, și un grătar marca Weber, de a cărui mărime sunt puțin cam rușinați, dar e grozav să ai un grătar mare când ai o familie mare și când alte familii vor veni în vizită, iar viața lor e un amestec de terci și înghițituri, și pete, și pipi, și caca, și sforăit, și foarte puțin somn, extrem de puțin somn, și apoi sunt țipete și toți copiii cu varicelă, apoi toți copiii cu gastroenterită, apoi toți copiii cu răceală după care iar toți deodată cu gastroenterită. Și în fiecare dimineață iau împreună micul dejun, trei, patru sau cinci persoane, în fiecare seară adorm unul lângă celălalt, fiecare lipindu-se de altcineva, în fiecare noapte se trezesc din cauza unui copil care vrea să doarmă în patul lor, un copil pe care îl țin în brațe, un copil de-al lor.” (p. 39)

De la un punct încolo e greu de citit povestea, așa cum o spune Ida, tocmai pentru că obsesiile ei devin din ce în ce mai greu de ignorat, scapă total de sub controlul propriului conștient și ajung să răstoarne relații, sunt la un pas de a distruge viețile celor din jur (accidentul cu Olea nu e deloc, dar deloc întâmplător). Mama celor două surori și Stein, partenerul acesteia, apar în poveste doar pentru a grăbi deznodământul; deși nu le dă roluri consistente în poveste (aici chiar ar fi putut schimba ceva Marie Aubert), cei doi sunt prezenți în momentele esențiale.

Oameni în toată firea trebuie citită în cheie realistă; lipsită de farmecul unor scrieri elaborate, în care tonul este dat de figuri de stil folosite cu mare artă, cartea scrisă de Marie Aubert devine ceva mai mult decât un jurnal (căci, pe fond, asta este, jurnalul unei singurătăți): ea se transformă într-o frescă a societății contemporane: Ida are succes profesional, duce o viață sănătoasă, pusă sub semnul echilibrului (face mult sport, aleargă și pare că mănâncă sănătos), dar nu are copii și nici măcar o relație stabilă cu un bărbat. De fapt, nu are viață socială, sau, mai bine spus, are o viață socială dar transferată aproape total în mediul virutal. Multe din relațiile ei „amoroase” se consumă pe Tinder și niciuna nu se concretizează și în planul realității cotidiene. O disecție a noilor adicții de care suntem direct răspunzători; oricât ar încerca ea să tranfere propriul eșec celorlalți, tot ea rămâne singura vinovată.

Oameni în toată firea nu e carte care trebuie să-ți placă, atitudinile cititorilor pot fi foarte diverse; de la cele legate direct de unul sau altul dintre personaje și până la reflectarea asupra problemei de fond: suntem pregătiți să aflăm cât de singuri suntem de fapt? Suntem pregătiți să luptăm cu propriile noastre singurătăți? Răspunsul Idei la aceste întrebări îl veți găsi abia în ultimele pagini, dar e interesant, mult mai interesant, drumul până acolo, pentru că el este compus dintr-o serie de transformări care contribuie în proporții diferite la conturarea unui portret de om în toată firea.

Oameni în toată firea de Marie Aubert