Citind cuvintele-poze sau când pe Sofie o strânge corsetul – „Doamna Nobel” de Lisa Strømme

Motto:

Dragă Alfred,

M-am apucat să-l citesc pe Baudelaire noaptea…

Lisa Strømme, Doamna Nobel

Romanul Lisei Strømme, Doamna Nobel, se citește frumos, deși este inegal la nivelul abordării personajelor, acțiunii, verosimilității. Sau poate că tocmai acest ușor dezechilibru îl face accesibil pentru diverse categorii de cititori. Mărturisesc că m-a interesat ce şi cum citeşte Sofie, doamna Nobel.

Când furnizorul nu-i aduce florile comandate, Sofie, o simplă lucrătoare, îl înfruntă și refuză să i le achite. Aceasta este Sofie, ca personaj: face lucrurile cum trebuie făcute, nu acceptă altceva decât i se cuvine, ia decizii, e calmă și caldă, comunică ușor și depășește cu grație prejudecățile. În momentele grele, Sofie „simte durerea pe care i-o pricinuiește corsetul rigid, care i se încleștează pe coaste și îi oprește respirația.” Metaforic, corsetul devine echivalentul adversității cu care Sofie se confruntă la fiecare pas.

Povestea de dragoste dintre un savant și o femeie simplă, fără educație, se revendică de la mitul lui Pygmalion. Ca să se poată căsători, Sofie ar trebui să devină o femeie după tiparul validat social în saloanele pe care domnul Nobel le frecventează ocazional. Iubirea, în sine, nu este un argument în favoarea căsătoriei, care, de altfel, nu constituie o miză pentru niciunul dintre ei. Căsătoria i-ar fi dat totuși Sofiei, pe lângă siguranța materială, deloc de neglijat, și mai multă încredere în forțele ei, i-ar fi fost mai ușor să fie fericită. Domnul Nobel e prea ocupat cu munca în laborator, cu procesele pentru paternitatea dinamitei, cu deplasările în diverse locuri din lume, în care exploziile produc victime. Sofie îl iubește și îl așteaptă, încercând să devină femeia pe care el ar lua-o în căsătorie, la un moment dat. Se străduiește să corespundă așteptărilor. Cei doi se văd puțin, trăiesc în locuri diferite, dar tânjesc unul după celălalt, așa că își scriu necontenit, încercând să comunice, adică să se elimine distanţa inerentă şi când cel drag se află lângă tine, cu atât mai greu de dus când este vorba şi despre sute de kilometri.

Povestea celor doi îndrăgostiţi începe într-o florărie, cu momentul crinilor imperiali. Primul gest de afecțiune al domnului Nobel pentru Sofie este acela de a-i dărui o carte, Balzac, Memoriile a două tinere căsătorite. Sofie este frumoasă, dar este și deșteaptă, harnică, descurcăreață, nu se plânge de viața ei grea, lucruri pe care bărbatul îndrăgostit le vede imediat. Ce nu vede domnul Nobel este că Sofie nu poate citi. Mai întâi, pentru că tatăl ei (și nu doar el, întreaga societate a vremii) consideră că fetele nu au nevoie de școală, ele se mărită, au grijă de copii și de familie.

„̶ De ce ai vrea să citești? (…)

̶ De ce nu poate o femeie să citească?

̶ O femeie? zice Heinrich râzând. Desigur o femeie ar putea să citească, dar de ce ai vrea tu să citești? La ce te-ar ajuta?

̶ Și dacă vreau s-ajung mai bine? spune Sofie.

̶ S-ajungi mai bine? bolborosește Heinrich. De ce-ai vrea să faci una ca asta? Nu ești recunoscătoare pentru serviciul pe care-l ai aici, la Frau Schiegl?

̶ Sigur că sunt, spune Sofie, da’ ce e rău dacă învăț, dacă am și eu o pregătire?

Heinrich și Amalie nu se sfiesc să râdă.

Frau Schiegl trage vârtos din pipă.

̶ Și cât o să te mai ajute pregătirea asta, scumpa mea! zice Heirich. Ca să freci podeaua, n-ai nevoie să știi să citești.

̶ Ce idee tâmpită, draga mea, spune Amalie. Toate femeile din familia Hess știu că singura cale să ne descurcăm în lumea asta este să ne mărităm cu bărbați bogați!

̶ Dumnezeu mi-e martor că nu mai pot să vă întrețin pe toate. Nu de când cu criza.

Sofie își reține lacrimile și simte că îi ard obrajii.

̶ Oricine poate să învețe, spune ea gândindu-se la Alfred și la toate promisiunile pe care i le-a făcut. Chiar și eu.” (pp. 60-61)

Sofie chiar are o problemă din spectrul dislexiei, de care nu este conștientă, crezând că dificultatea de a învăța este o problemă a ei, de limitare cognitivă. Se cunoaște destul de bine, nu se subapreciază, însă e conștientă că, atunci când vine vorba despre citit (și scris), lucrurile nu merg deloc bine. Olga, o elevă alături de care ar trebui să deprindă tainele educației, intuiește problema Sofiei și găsește, ingenios, și o rezolvare:

„̶ Reții diverse lucruri mult mai ușor dacă sunt poze. Faci chestia asta când citim din manuale cu Madame Bach. Pe paginile unde sunt poze care reprezintă ceea ce se descrie, îi repeți totul perfect, aproape cuvânt cu cuvânt. Se pare că citești foarte bine paginile alea. Pe urmă, cum ai întors pagina, iar încurci lucrurile.

̶ Ai observat tu toate astea?

̶ Da, zice Olga, luând de zor notițe, pozele te ajută să înveți. Dacă putem cumva să transformăm cuvintele în poze, ți-ai da seama de înțelesul lor imediat.

̶ Cum pot să transform cuvintele în poze? întreabă Sofie, frunzărind revista.

̶ O să trebuiască să găsim o cale, spune Olga, o să fie foarte nostim. (p. 91)

Observațiile de mai sus nu le face un profesor sau cineva însărcinat cu responsabilitatea asta, ci o prietenă, o parteneră de învățare, micuța Olga. Profesoara, Madame Bach, îi trimite constant, cum descoperă cu oroare Sofie, domnului Nobel rapoarte despre evoluția Sofiei, pe care o consideră dezinteresată de învățare și limitată. Institutoarea nu remarcase nici măcar strădania Sofiei, a cărei motivație foarte puternică este dragostea pentru Alfred, dorința de a nu-l face de râs. Cum Alfred este mai mult plecat, pentru Sofie este esențial să învețe să scrie bine, ca să-i poată ajunge la el. Iar învăţarea, în cazul ei şi nu numai, depinde de o componentă vizuală. Sofie trebuie să vadă literele ca pe nişte poze, ca să le poată citi.

„Se întorc amândouă la masă și Olga reia propoziția din Memoriile a două tinere căsătorite. O scrie clar și desenează sub unele cuvinte niște simboluri mici: două coarne de cerb și o inimă. Apoi încercuiește literele pe care știe că Sofie o să se chinuie să le vadă.

̶ Încearcă acum, zice ea, împingându-i foaia.

Sofie se concentrează, se uită la propoziție în întregime și la cheile pe care i le-a dat Olga prin desene, și la literele periculoase, cele pe care le confundă cu altele. Foarte încet începe să citească.

̶ Tu, draga mea Louise, îmi vei… da toată… poezia vieții mele.

̶ Da! strigă Olga. Da! Da! Da! Citești, Sofie! Spune ea. Citești exact cum este!

̶ Chiar citesc? Am reușit? zice Sofie uimită, râzând. Am citit bine? (p. 92)

Într-una dintre scrisorile târzii către Alfred, Sofie mărturisește că poezia lui Baudelaire a tulburat-o, pentru că despre Moartea amanților ar putea fi vorba și în cazul lor. Că este deja o femeie rafinată, se vede limpede din felul în care Sofie îi scrie iubitului ei despre poezia franceză, asociind emoțional, fără efort, propria trăire cu o experiență livrescă. Ea s-a eliberat din strânsoarea corsetului şi poate să îşi pună iubirea în cuvinte, cu tandreţe şi dulce eleganţă. Limba franceză nu mai este o taină pentru ea și nici un prilej de chin, ca în vremea lecțiilor cu Madame Bach și a cuvintelor scrise chinuit pe o foaie albă. Triumful iubirii este şi triumful femeii care înţelege foarte bine că oamenii sunt alcătuiţi din aceeaşi materie, din aceleaşi elemente chimice – teoria lui Nobel şi prima lui declaraţie de dragoste. În iubire, nu există inferioritate.