„Homo Biologicus. Cum explică biologia natura umană” de Pier Vincenzo Piazza

Am tot citit despre entropie în ultima perioadă, mai ales din perspectiva vieții biologice, care pare să încalce cel de-al doilea principiu al termodinamicii, prin complexitatea și ordinea pe care o introduce în acest univers haotic și rece. Începând cu minunata carte a lui Schrodinger, Ce este viața?, cercetătorii și gânditorii se tot întreabă de ce e viața atât de ordonată. Am întâlnit, drept că nu mai țin minte la cine, și perspective filosofice care pun sensul vieții în legătură cu această stare permanentă de dezordine (entropia) spre care tinde universul. Sensul vieții ar fi, așadar, să lupte cu această dezordine, să aranjeze într-un anume fel ceea ce altfel este dezordonat în mod firesc. Sună bine, dar știm că descreșterea entropiei într-un sistem duce la creșterea ei în altă parte, astfel, dincolo de mirarea față de viață ca proces ordonator, mirare care rămâne în picioare, ipoteza nu este foarte convingătoare. Am găsit însă alta, mai elegantă și mai coerentă, deși nu mai puțin metafizică, la cercetătorul în neuroștiințe Pier Vincenzo Piazza, în cartea sa, Homo Biologicus. Cum explică biologia natura umană. Speculațiile sale filosofice sunt interesante pentru că el privește viața nu doar dinăuntru, ca un reducționist, ci și ca sistem văzut dinafară, încadrând sensul vieții în sensul universului:

„Dacă mergem și mai în trecut, înainte de nașterea universului, nimeni nu știe exact ce a fost. Este posibil să fi existat o stare de ordine absolută, de entropie zero. O stare în care totul era ”unul” și, prin urmare, în termeni umani, nu exista nimic. Pentru a putea exista, un lucru trebuie să fie în mod necesar diferențiabil de un altul. Dacă totul este un singur lucru, atunci totul se află acolo, dar nimic nu există. Sensul universului ar putea atunci să fie acela de a produce din ce în ce mai multă identitate. Cum să ajungi acolo? Pur si simplu separând lucrurile. În principiu, identitatea maximă va fi obținută atunci când fiecare atom, fiecare particulă va fi separată de restul. Universul își va fi atins atunci starea de dezordine și entropie maximă. Prin urmare, am putea să considerăm entropia ca un fel de măsură a identității. Din acest motiv, entropia nu se poate diminua deoarece sensul universului nostru este reprezentat de creșterea identității și, deci, a entropiei.

Ce să spunem despre o stare a materiei, precum viața, care acționează ca un catalizator al entropiei ce îi accelerează producția? Este o stare care ajută universul să se îndrepte spre împlinirea sa, aceea de a se dispersa pentru a crea cât mai multe identități posibile și, prin urmare, cea mai mare entropie posibilă”. (p.193)

După cum vedem, această ipoteză este chiar opusă celei menționate la început, fără să o nege, în același timp, ci adăugându-i o perspectivă mai largă: da, viața ordonează, dar ordonează creând, totodată, o dezordine și mai mare în jur, acesta fiind sensul vieții și al universului în general.

Am început cu această idee, care mie mi-a sunat coerent, din punct de vedere atât biologic, dar și al fizicii, nu pentru ca să vă las impresia că Homo Biologicus ar fi o carte de reflecții filosofico-fiziciste, ci pentru ca să vă dau o măsură a perspectivei largi pe care autorul o adoptă pentru a analiza probleme destul de concrete și înguste. Dimpotrivă, Pier Vincenzo Piazza nu se împotmolește în reflecții gratuite, ci merge țintit, deși într-un mod destul de desfășurat, spre lucrurile pe care vrea să ni le explice. De aceea, deși la început avem senzația că ne pierdem în argumentele pe care le tot aduce, spre sfârșit lucrurile se așază la locurile lor într-un mod care, spus altfel, ar fi putut fi recepționat și înțeles greșit. Asta probabil deosebește o lucrare coerentă de o compilație de idei (așa cum e la modă acum să se scrie) care, vorbind despre toate, nu ne spune nimic. Acest fel de a prezenta lucrurile, dinăuntru și de dinafară, îmi pare onest, căci cred că sistemele complicate, cum sunt organismele vii, deși merită, desigur, să fie studiate izolat pentru scopuri precise, nu trebuie, totuși, să fie definite prin această prismă limitată.

În fine, dacă-ar fi s-o spun pe scurt, ar trebui să zic că Homo Biologicus este, până la urmă, despre dependențe și despre cum le tratăm, dar această descriere este nu doar incompletă, ci și nedreaptă față de bogăția perspectivei pe care o obținem citind-o. Ca să explice dependențele, Pier Vincenzo Piazza începe prin a ne face lumină în felul în care vedem natura umană, și ne demonstrează, pas cu pas, că o viziune greșită asupra naturii noastre duce la adoptarea unor strategii ineficiente în domeniul sănătății și, în cele din urmă, la tratamente greșite. Problema începe, după părerea autorului, în concepția dualistă pe care o perpetuăm despre om: materie și suflet, sufletul fiind o esență imaterială. Poate că vă este și vouă lehamite de nenumăratele demonstrații în acest sens făcute de cercetători în ultima perioadă, așa cum credeam și eu că am să mă plictisesc, când am început să citesc cartea și mi-am dat seama despre ce este (trecând peste faptul că și titlul cărții e grăitor). Dar pentru că am avut răbdare să trec peste plictisul inițial și să înaintez, vă pot spune de ce v-aș îndemna să o faceți și voi. Pentru că, cel puțin în scopul pe care și-l propune autorul, acela de a ne arăta în ce fel o viziune greșită asupra omului duce la decizii greșite în domeniul sănătății și la tratamente inadecvate și ineficiente, argumentele respective au sens și sunt chiar revelatoare. Dacă sunteți un dualist convins, luați această pastilă amară măcar pentru frumusețea demonstrației, pentru armonia lanțului logic și, eventual, pentru a găsi breșele acestuia. Cartea e accesibilă, dar departe de a fi simplistă, scrisă cu umor, dar nu cu aroganță și, mai ales, pe lângă considerațiile filosofice și detaliile teoretice din biologie, oferă niște informații practice, utile pentru noi înșine, dar și pentru cei din jurul nostru, referitor la felul în care putem recunoaște și ajuta un om predispus la dependență. Toate acestea, deși foarte importante, sunt doar detalii, pentru că frumuseștea cărții, după mine, rezidă în cu totul altceva, anume în îmbinarea armonioasă a unor informații eterogene care, în cele din urmă, ajung să releve un trainic fundament teoretic biologico-filosofic pentru un scop destul de practic.

Argumentarea pornește de la ideea că biologia noastră se poate manifesta într-o atât de mare diversitate, încât nu este cu nimic mai prejos decât ”bogăția” unui presupus suflet imaterial. Pe parcurs, autorul arată cum mai multe ”funcții” atribuite în mod tradițional sufletului pot fi cu succes îndeplinite de biologia noastră. Pentru că, până la urmă, este vorba de dependențe, e evident că un loc aparte în șirul acestor demonstrații îl ocupă ideea de libertate, adică lipsa dependenței. Libertatea nu este doar o ”aspirație a sufletului”, și nu înseamnă doar lupta cu constrângerile sociale sau culturale, ci este ”scopul” întregii noastre biologii, care se află într-o stare de sclavie față de legile fizice care guvernează universul. Esența acestei lupte a biologiei cu constrângerile naturale constă în adaptarea organismelor vii la mediul în care există, până în punctul în care constrângerile nu mai sunt percepute, pur și simplu, de organism. Altfel spus, suntem liberi când nu mai suntem conștienți de existența constrângerilor mediului înconjurător. Un truc cinic. În continuare, vedem cum viața ”a învins” dependența față de apă, aer și mâncare, adaptându-ne perfect mediului nostru, din care ne-am învățat să ne extragem sursele de energie necesare pentru funcționare. Oare? De ce atunci mâncăm mai mult decât ne-ar fi suficient pentru a exista? Pe ce bază s-au născut industrii întregi care exacerbează nevoia noastră de mâncare? Ele se bazează pe plăcere. Dar de ce nu simțim plăcere atunci când respirăm sau bem apă, dar o simțim atunci când mâncăm, chiar și peste limita necesităților noastre fiziologice? Rațiunile evolutive pentru a face organismul să consume mai multe resurse decât are nevoie sunt strâns legate de disponibilitatea resurselor respective. Spre deosebire de aer, care e ubicuu, și apă, care, într-o măsură mai mică decât aerul, dar totuși se găsește mai ușor, găsirea hranei erao adevărată provocare în timpurile preistorice. De aceea, era necesar ca organismele să învețe să stocheze hrana în surplus, atunci când ea este disponibilă, pentru a se alimenta din rezerve, atunci când nu se găsește. Mecanismul compensatoriu pentru ”supradoza” de hrană pe care trebuie s-o ingereze organismul a fost plăcerea. Astfel, un mecanism dezvoltat din rațiuni evolutive, care s-a dovedit util în perioadele (foarte lungi) de precaritate alimentară, devine dăunător când condițiile de mediu s-au schimbat dramatic (destul de recent) și hrana este abundentă.

Aici, Pier Vincenzo Piazza introduce noțiunile de endostază și exostază, ambele fiind mecanisme ale homeostaziei. Sistemul endostatic este activat de lipsa unei resurse în organism, având funcția de a ne determina să o căutăm (survine setea, de exemplu), iar când lipsa este suplinită, activitatea sistemului este inhibată. Sistemul exostatic este activat de simpla prezență a unei resurse a cărei disponibilitate este imprevizibilă, determinându-ne să acumulăm rezerve pentru viitor, indiferent de nevoia organismului. E clar că în condițiile supraabundenței resurselor alimentare ale civilizației actuale, sistemul exostatic (care nu reprezintă o disfuncție, ci un mecanism al unui organism sănătos) ne împinge spre obezitate. Totul depinde de vulnerabilitatea organismului față de anumiți stimuli. Da, dependența este o consecință a vulnerabilității organismului, nu a lipsei de voință. Este o boală, nu un viciu. Un viciu de obicei este condamnat de societate, nu tratat, și în acest fel problema este perpetuată. Alocăm fonduri în direcții greșite, încercând să prevenim ”viciul” (fără să depistăm vulnerabilitatea organismului) prin campanii ineficiente, sau aplicând tratamente greșite, încercând să acționăm asupra sistemului endostatic, în timp ce cel ce ar trebui să fie vizat este sistemul exostatic. Așadar, acționăm fie prea devreme, fie prea târziu, iar problema rămâne nerezolvată. Autorul propune un șir de soluții, dar mai ales speculează cu ce ar putea fi obținut, dacă s-ar aloca resurse suficiente pentru a cerceta problema. În acest sens, cartea poate fi văzută și ca o pledoarie pentru necesitatea intensificării cercetărilor în acest domeniu, respectiv pentru alocarea fondurilor în direcția respectivă, dar asta ar însemna să minimalizăm valoarea reală a cărții, care introduce claritate într-o mulțime de chestiuni interesante, dar mai ales importante.

Dintre observațiile curioase pe care le-am descoperit în carte, aș menționa măcar una, de exemplu cea care se referă la rațiunile prin care se ajunge la decizia ca unele droguri să fie considerate legale, iar altele nu. Făcând o descriere a tuturor tipurilor de droguri, autorul conchide că nici toxicitatea, nici capacitatea acestora de a da dependență nu stau la baza legalizării un drog. De exemplu, cea mai mare dependență o dă nicotina, care, împreună cu alcoolul (consumate cu regularitate), este și cea mai toxică; cu toate acestea, ele sunt droguri legale. Așadar, care e dezlegarea misterului? Ei bine, motivele sunt pragmatice: drogurile se clasifică în legale și ilegale în baza efectelor pe care le au asupra comportamentului. Psihostimulentele și opioidele, deși mai puțin toxice și cu o capacitate mai scăzută de a da dependență decât tutunul, au efectele cele mai periculoase asupra comportamentului, ducând la dezorganizarea relațiilor sociale, respectiv ele sunt ilegale. Încă un truc cinic.

Dar astea sunt doar curiozități sau informații utile și repet că valoarea cărții nu stă în ele, ci în felul în care ne face să ne schimbăm perspectiva asupra lucrurilor. Nu e neapărat să ne convingă, dar e bine să avem cunoștință de felul în care vede știința realitatea, și asta se referă nu doar la problema îngustă (dar importantă) a dependențelor, ci și la natura umană în general. Căci asta este, până la urmă, Homo Biologicus, un tratat despre natura umană. Trebuie să mărturisesc că, deși nu mă consider dualistă, sunt mai degrabă reticentă față de convingerile prea categorice, așa cum par să fie cele ale autorului. Sunt, în schimb convinsă că, atunci când acționăm, trebuie să o facem în baza a ceea ce cunoaștem deja cu o mai mare probabilitate, nu a unor presupuneri fără nici un fundament științific. În acest sens, consider atitudinea autorului pe deplin justificată:

„omul modern pretinde că toate punctele de vedere, chiar și atunci când sunt diametral opuse, sunt valoroase și importante. Ca și cum realitatea n-ar exista sub nici o formă, ca și cum simplul fapt de a ne gândi la ceva face acel lucru să fie adevărat. Această multitudine de perspective poate părea un avantaj extraordinar, dar de fapt duce la o generație de oameni care nu ajung să se pună de acord în nici o privință și la niște societăți care, de fapt, nu înregistrează prea multe progrese”. (p.304)

Homo Biologicus. Cum explică biologia natura umană de Pier Vincenzo Piazza