Și cu pisica ce-ați avut? LOCOTENENTUL DIN INISHMORE la Teatrul Mic

Am crescut în vremea când știrile despre atacurile IRA și conflictele din Irlanda de Nord se dădeau în ceea ce astăzi se numește generic prime time. Cu alte cuvinte, făceau rating. E absurd să spui că o știre despre un conflict sângeros face rating, cu alte cuvinte ține lumea lipită de televizor. În 2018 IRA s-au autodizolvat, cursese prea mult sânge în numele unei cauze politice. Din păcate, terorismul a făcut victime și după 2018, peste tot în lume, mor și astăzi oameni nevinovați, doar pentru că unii lideri politici consideră că moartea unor nevinovați se poate evalua sau, mai rău, poate servi unor cauze nobile. Martin McGuinness rămâne in istorie ca liderul uneia dintre cele mai sângeroase organizații teroriste, iar faptul că a devenit model pentru mulți alți extremiști nu poate fi trecut cu vederea. În 1994 Oliver Stone stârnește vâlvă cu Natural Born Killers, film în care Woody Harrelson și Juliette Lewis fac două roluri cu care au intrat definitiv în istoria cinematografiei. În 2001 are loc premiera spectacolului Locotenentul din Inishmore la The Royal Shakespeare Company, The Other Place, Stratford upon Avon, pe 13 mai 2001, iar în 2003 piesa scrisă de Martin McDonagh a câştigat Premiul Olivier la categoria Cea mai bună comedie nouă.

Mi-au trecut prin minte calupuri întregi cu știri despre IRA, mi-am adus aminte de cât de charismatic era liderul irlandez și de cât de mult m-a șocat filmul lui Stone; mi-am adus aminte că întotdeauna extremiștii mi-au creat repulsie, m-au făcut să iau distanță și să mă revolt visceral la fiecare nou atac în numele unei cauze inventate. Toate acestea s-au întâmplat în timp ce perplexitatea mă făcea să rămân țintuită în fotoliul de spectator. Locotenentul din Inishmore m-a scos din zona de confort, m-a trimis în trecut și m-a făcut să-mi dau seama că încă mai am o memorie supărător de fidelă. Au fost spectatori care au râs paroxistic, alții au râs spasmodic, eu am râs necontrolat abia după ce am ieșit din sală. Râs eliberator, salvator, cu lacrimi, care a durat câteva minute bune. Semn că echipa spectacolului a muncit în detaliu pentru a obține aceste efecte.

Să faci comedie neagră, în cheie parodică cere o răbdare de Sisif, o atenție pentru detaliu demnă de un orfevru din timpuri foarte îndepărtate și o echipă foarte bine sudată. Vlad Massaci, regizorul spectacolului le-a avut pe toate. Altfel nu mai vorbeam despre un spectacol foarte reușit, ci despre o demonstrație pusă sub semnul kitsch-ului.

credit foto Bogdan Catargiu

Totul pleacă de la text, o piesă de teatru scrisă impecabil, nu există replică inutilă sau la care se poate renunța. Nu există personaj slab conturat, chiar și cele secundare (în sensul că sunt mai puțin prezente în economia spectacolului) au parte de replici memorabile și relații care să le pună în valoare trăsăturile. Martin McDonagh este irlandez născut în epoca când IRA făcea ravagii și conflictele interetnice erau la fel de absurde ca orice alt conflict armat. Asta i-a permis să preia mare parte din prejudecățile, stereotipiile și etichetările care au alimentat continuu acest conflict și să le introducă rând pe rând în prim-plan prin intermediul unui conflict descompus în cel puțin trei conflicte mai mici. De la un punct încolo nu mai știi cine a fost cauza și cine efectul, cu alte cuvinte nu știi dacă paranoia lui Padraic (Ionuț Vișan) generează relațiile disfuncționale cu tatăl și ceilalți membri ai comunității, sau dacă psihopatologia de care este acuzat generează șirul nesfârșit de crime și fapte abominabile. De urmărit evoluția lui Ionuț Vișan de la primele scene și până la final; veți avea revelația unui actor care și-a așteptat rolul ani de zile, strălucește, pur și simplu. Aparent, moartea pisicii (un accident stupid provocat de trioul James, Christy și Brendan) este sursa unor evenimente în cascadă, care scapă total de sub control și care pun în pericol viețile localnicilor. Donny (tatăl lui Padraic, jucat de Vitalie Bantaș) și Davey (Andrei Brădean) fac un cuplu memorabil, construit pe baza unei rețete de succes (folosită, dacă vreți, la nașterea unor cupluri de genul Stan și Bran). Pe cât de împăcat cu soarta pare Donny (pare, pentru că în realitate el este conștient de cât de mult rău a făcut fiul său și, din păcate, nu poate face nimic să-l oprească), pe atât de agitat este Davey (îl țin minte pe Andrei Brădean pentru ce Tom Sawyer a făcut acum câțiva ani la Teatrul Excelsior și m-am bucurat să-l văd făcând un rol perfect de tâmp, nu plusează, nu exagerează și nu pierde controlul deloc). Soluțiile pe care le găsesc cei doi sunt absurde, n-au nimic în comun cu realitatea, cum de altfel nici slăbiciunea lui Padraic pentru pisica lui nu este de înțeles, din moment ce omoară oamenii cu sânge rece. Dinamica conflictului devine accelerată din momentul în care în scenă apare trioul gangsteresc, un trio de „oameni în negru”, pe cât de lipsiți de rațiune, pe atât de ridicoli și grotești în fiecare gest. Mișcările fiecăruia în parte au fost gândite în detaliu, pașii în scena deloc generoasă a Teatrului Mic nu se fac deloc la întâmplare și mâinile nu se mișcă necontrolat nici măcar când tremurul lor este evident. Ovidiu Niculescu, Tudor Istodor și Cezar Grumăzescu și-au construit rolurile asumat, fără pic de jenă (a se citi “fără a fi penibili”) nu dau niciodată senzația de disconfort. De netrecut cu vederea scena de la începutul spectacolului, când Cezar Grumăzescu vorbește cu capul în jos preț de câteva minute bune, fără să se bâlbâie, fără să obosească, chit că fața i se congestionează din ce în ce mai tare de la o replică la alta.

credit foto Bogdan Catargiu

Moartea pisicii (la fel de absurdă ca atenția care i se acordă) generează celelalte două conflicte: cel dintre Padraic și tatăl său, cel dintre terorist și ceilalți gangsteri. Din toată această poveste nu putea lipsi femeia, sora lui Davey. Mairead (Alina Rotaru/Silvana Mihai) este o femeie „fără țâțe”, deci o femeie deloc atractivă, lipsită de nuri și farmec, dar bărbătoasă, în ciuda unei fragilități fizice greu de ignorat. Amestecul ei în poveste este atent dozat, atât la nivel de replică, cât și la nivel de relație. Vlad Massaci nu supralicitează atenția care i se acordă femeii, după cum se ferește să pedaleze excesiv pe relația de iubire (sau admirație reciprocă?) dintre ea și Padraic. Așa se face că atenția spectatorului rămâne centrată pe absurdul conflictului dintre irlandezi și englezi. Ciopârțirea trupurilor celor trei gangsteri este culmea absurdului, iar chinul celor care trebuie să facă asta (Donny și Davey) ajunge la cei din sală sub forma petelor de sânge de pe haine și a mâinilor mânjite cu sânge. Da, coloana vertebrală a (unor) oameni(lor) nu se taie ușor și pentru asta trebuie un topor.

credit foto Bogdan Catargiu

Partea video realizată de Adrian Petrariu, cu ajutorul directorului de imagine Doina Moraru completează universul spectacular de o asemenea manieră încât scoate spectatorul din sfera convenției teatrale și-l trimite în universul filmic. Multe din scene sunt construite cadru cu cadru, tehnica de film capătă sens în momentul în care ilustrația sonoră mută accentul de pe gesturile actorilor exclusiv pe fețele acestora. Pur și simplu, în acele momente dacă actorii ar fi descălcați, dacă și-ar pierde din greșeală cravatele sau alte obiecte vestimentare n-ar deranja pe nimeni, pentru că contează doar mimica facială.

LOCOTENENTUL DIN INISHMORE la Teatrul Mic: luați în calcul o comedie cum nu s-a mai făcut în ultimii ani pe scenele din România. Șocant de bine menținută antiteza dintre seriozitatea subiectului și cheia construcției spectaculare. Felicitări echipei pentru cât de bine a lucrat, în detaliu și fără să piardă din vedere savoarea unui text foarte bun (excelentă traducerea lui Bogdan Budeș).