ZILELE TEATRULUI NAȚIONAL IAȘI sunt în fapt un tur de forță artistică menit să reunească publicul și artiștii teatrului. Conferințe, lansări de carte și spectacole, toate având ca idee centrală istoria teatrului ieșean. O istorie locală care a schimbat decisiv cursul istoriei naționale. Nu poți să vorbești despre cultura și istoria românilor, fără să ții seamă de evenimentele care au avut loc la Iași, oraș care și astăzi are o viață culturală activă, intensă. Teatrul Național Vasile Alecsandri are o istorie lungă și densă în evenimente faste, istorie scrisă de artiști mari și de neuitat. La 1 decembrie 1896 se inaugura clădirea teatrului, care și astăzi rămâne una dintre cele mai frumoase din lume. Atent restaurată, Sala Mare fascinează prin somptuozitate și miile de detalii din care se compun frescele. Spectacolele jucate aici sunt altfel, intră în memoria afectivă a spectatorilor definitiv, fie și pentru că spectatorii sunt încurajați să lase la intrare grijile cotidiene. Intrând în Teatrul Național Vasile Alecsandri intri, de fapt, în marea istorie culturală a României, ceea ce nu e puțin lucru.
Iată de ce am revenit pe final de noiembrie la Iași. Ca să particip la o mare sărbătoare. Sărbătoarea teatrului face corp comun cu sărbătoarea tuturor românilor, Ziua Națională a României este celebrată cum se cuvine; organizatorii au introdus în program o lansare de carte care va avea loc în dimineața zilei de 1 decembrie. Deschiderea Zilelor Teatrului Național Iași i-a aparținut Aurei Corbeanu, profesor universitar doctor al Universității de Arte din Târgu Mureș șivicepreședinte executiv al UNITER. Îi știam elocința și elocvența, mă așteptam să fie concisă și la obiect și așa a și fost. O conferință pe o temă dificilă, care impunea introducerea în discuție a foarte multor termeni tehnici. Aura Corbeanu n-a căzut în capcana epatării, așa se face că Strategii și politici culturale în actualul context european s-a constituit într-o pledoarie pentru munca în echipă, pentru dialog și susținerea reciprocă. Lămurirea unor aspecte ce țin de politicile culturale ale unui stat s-a constituit în preambul pentru lămurirea conceptului de manager cultural. Da, avem o mare nevoie de manageri culturali, de specialiști în management care să cunoască foarte bine domeniul cultural românesc (și european), care să fie parte a unui demers cultural distinct și cu un specific generat de munca cu artiștii. Un proiect cultural genera profit, numai că profitul în acest caz este greu de cuantificat și imposibil de obținut instant, nu e un efect imediat al unor activități cu și despre artiști. Așa se face că înțeleg perfect de ce Aura Corbeanu a pledat pentru munca în echipă și pentru o mai bună promovare a managementului artistic. Promovarea ideii de proiect (cultural) cu finanțări europene nu devine eficientă, nu rodește decât în măsura în care conștientizăm că acestea nu pot fi puse în practică decât dacă managerul cultural își face o echipă de specialiști. Nucleul dur al acesteia rămân artiștii, dar în jurul lor gravitează specialiștii din alte domenii – sociologi, psihologi, pedagogi, economiști, specialiști în resurse umane etc. – care ajung să înțeleagă un proiect artistic venind din exterior. Admirabilă decizia Aurei Corbeanu de a nu insista pe detaliile tehnice (ce înseamnă un proiect și câte fișe și anexe sunt de completat, câte date sunt necesare pentru fundamentarea unui astfel de demers), ca om care am făcut parte de-a lungul anilor din foarte multe proiecte (cu diverse finanțări) știu că partea asta nu este nici atractivă, nici de expediat în câteva propoziții. Să reținem ideea de fond: este nevoie de proiecte culturale, putem implementa astfel de proiecte și în localități cu mai puțin e 50.000 de locuitori, cu condiția să știm care sunt nevoile acestor comunități și să ne fie foarte clar că nimic nu se poate în absența echipei.
Seara primei zile din microstagiunea pusă sub semnul aniversării uneia dintre cele mai vechi instituții teatrale din România s-a încheiat cu spectacolul despre care s-a scris deja destul de mult: Antonin Artaud. Familia Cenci, regia Silviu Purcărete. Când spui Purcărete, spui matrice stilistică. Matrice care n-ar fi posibilă fără o triadă de succes: Purcărete – Buhagiar – Șirli. Regizor- scenograf – muzician, triada celor fără de care actorii n-ar ști să facă spectacol. Fiecare gest, fiecare replică și fiecare pas în scenă capătă sens în măsura în care triada este conștientă că lor, actorilor, li se datorează totul.
Din cronica scrisă de Diana Monica Dascălu pentru Bookhub.ro aflăm că:
„Cenci al lui Artaud este despotul a cărui putreziciune interioară reușește să contamineze totul în jur, inclusiv pe propria fiică, pe care o duce într-un stadiu de nebunie, în urma relației incestuoase. Beatrice spune că nu i-a mai rămas niciun loc din ea în care să se poată retrage, corpul îi este murdar, iar sufletul pângărit. A fost contaminată de răul din tatăl ei. Personajul ei se înscrie, astfel, în logica lui Artaud care își dorește ca actorii să fie asemenea ciumatului, în sensul că actorul va purta înăuntrul său stigmatul răului. Iar teatrul, ca ciuma, va scoate în exterior un fond de cruzime latentă; toate posibilitățile perverse ale spiritului, ajungând astfel la o epurare morală. Beatrice nu mai este acea Beatrice a lui Shelley, o reprezentată a libertății și a rebeliunii în fața nedreptății. Tot astfel, depărtându-se de viziunea lui Shelley, aici, personajele nu se mai raportează la morala creștină și la judecata socială. La Artaud, drama lui Cenci se învârte în jurul propriei familii: Ascult doar de legea mea de care nu mă tem.” (cronica o puteți citi integral aici)
ANTONIN ARDAUD. FAMILIA CENCI – foto Albert Dobrin
M-am gândit de multe ori în timpul spectacolului la Genica Athanasiou, muza lui Artaud. Jocul Adei Lupu mi-a adus aminte de cât de fragilă poate fi constituția unei artiste. Forța aceea, venită de niciunde, o forță ilogică, a cărei surse rămân ascunse profanilor devine magică când o actriță ca Ada Lupu reușește să rupă bariere și să pătrundă într-un spațiu unde nu dictează nici rațiunea, dar nici simțirea. M-am întrebat ieri seară câți știu că în 2019 Genica Athanasioua fost celebrată în România, grație Institutului Francez, la Galeria Galateca, loc unde s-a realizat o expoziție care a făcut parte din seria de evenimente culturale reunite sub genericul Sezonul Cultural Franța-România (despre expoziție aflați mai multe detalii aici). Beatrice în viziunea lui Purcărete rămâne ad integrum Genica Athanasiou, iar pentru ca acest lucru să se întâmple cu fiecare nouă reprezentație era nevoie de o actriță ca Ada Lupu.
ANTONIN ARDAUD. FAMILIA CENCI – foto Albert Dobrin
Muzica, venită parcă din burta celui mai aprig demon, muzica lui Vasile Șirli, o port cu mine încă. În mine, de fapt. O muzică menită să contrapuncteze cruzimea unui act ritualic reluat de fiecare dată cu și mai multă forță. În Antonin Artaud. Familia Cenci se moare de câteva ori, iar fiecare moarte capătă amploarea unui ritual sacrificial menit să reitereze menirea teatrului: aceea de a merge mai departe; efemeritatea devine parte a unui construcții de sine-stătătoare din ce în ce mai greu de prins în rame fixe. Cruzimea lui Artaud devine necesară și expresia ei artistică capătă sens în viziunea lui Purcărete în măsura în care moartea nu mai este culmea unei desăvârșiri artistice, ci abia primul pas dintr-un urcuș etern. Mântuirea artistului cu asta începe: cu o moarte. Moartea a tot ceea ce este omenesc.
«De aceea vin să propun un teatru al cruzimii. Cu mania noastră de a desconsidera tot ce ne aparține azi tuturor, cuvântul „cruzime”, când l-am pronunțat, a vrut să spună pentru toată lumea „sânge”. Dar teatrul cruzimii înseamnă un teatru dificil și crud mai întâi pentru mine însumi. Pe planul reprezentării, nu este vorba de acea cruzime pe care putem s-o exercităm unii împotriva altora, sfâșiindu-ne reciproc corpurile, disecându-ne anatomiile personale sau, asemenea împăraților asirieni, trimițându-ne prin poștă saci cu urechi omenești, nasuri ori nări bine decupate, ci este vorba despre o cruzime mai îngrozitoare și mai necesară, pe care lucrurile o pot exercita asupra noastră. Nu suntem liberi. Ne putem aștepta ca cerul să se prăvălească peste noi. Iar teatrul e destinat să ne învețe, înainte de toate, chiar acest lucru.» (p. 87, Să ne descotorosim de capodopere)
ANTONIN ARDAUD. FAMILIA CENCI – foto Albert Dobrin
„Astfel exprimată, această idee pare înaintată și copilăroasă. Veți spune că un exemplu cere un altul, că vindecarea cere vindecare și crima cere tot crimă. Totul depinde de modul și de puritatea cu care sunt făcute lucrurile. Există un risc. Dar să nu se uite că un gest teatral este violent, dar dezinteresat, și că teatrul ne învață tocmai despre inutilitatea acțiunii care, odată îndeplinită, nu mai trebuie făcută, și despre utilitatea superioară a stării neutilizate de acțiune, dar care, reîntoarsă, produce sublimarea.” (p. 90, Să ne descotorosim de capodopere)
„A nu înțelege acest lucru înseamnă a nu înțelege nici ideile metafizice. Și să nu vină nimeni după aceea să-mi spună că titlul meu e mărginit. Cu cruzime prind cheag lucrurile, se formează planurile creatului. Binele este întotdeauna pe fața exterioară, însă fața internă este un rău. Un rău ce va fi micșorat odată cu trecerea timpului, dar în clipa supremă în care tot ceea ce a existat va fi pe punctul de a se întoarce în haos.! (p. 113, A treia scrisoare)
Antonin Artaud. Familia Cenci este despre dedublare, despre patimă și nebunie, despre condiția artistului într-o lume hulpavă care înghite orice emoție. Familia Cenci suntem noi? Poate, cine știe? Familia Cenci e societatea noastră? Cred că familia Cenci e suma tuturor eșecurilor, abandonurilor și refuzurilor noastre de a ne conforma unor reguli din ce în ce mai absurde. Un spectacol care îndeamnă la reflecție, care te obligă să te iei în seamă (serios) și să-ți regândești relația cu actorii, artiștii în general.
ANTONIN ARDAUD. FAMILIA CENCI – foto Albert Dobrin
NOTĂ: citatele sunt preluate din Antonin Artaud, Teatrul și dublul său urmat de Teatrul lui Séraphin și de alte texte despre teatru, Editura Tracus Arte, 2018
Antonin Artaud. Familia Cenci
după Shelley și Stendhal
regie: Silviu Purcărete
scenografie: Dragoș Buhagiar
muzică originală: Vasile Șirli
traducere: George Banu
asistent regie: Radu Ghilaș
asistent scenografie: Anda Pop
Distribuție: Călin Chirilă, Doru Aftanasiu, Ionuț Cornilă, Haruna Condurache, Mălina Lazăr, Ada Lupu, Horia Veriveș, Petronela Grigorescu, Pușa Darie, Diana Roman, Radu Ghilaș, Andrei Sava, Diana Chirilă, Dumitru Năstrușnicu, Valentin Mocanu, Constantin Grigorescu, Fabian Toderică, George Gușuleac, Flavius Grușcă, Marian Stavarachi, Ionuț Cozma, Cosmin Puțanu, Robert Agape, Marian Chiculiță
durata: 2h 10 min
