O povestire despre un copil de pe la sfârșitul Uniunii Sovietice și copilăria & măreția URSS (V.I. Lenin, Iuri Gagarin, artiștii care mureau subit –Vîsoțki, Victor Țoi, Igor Talkov, președinții URSS).

Acțiunea are loc într-un sat din RSS Moldovenească, așa că Mișca trăiește o copilărie normală, doar că sistemul nu poate să nu-l atingă, fiind intoxicat cu poeziile patriotice ale vremii și bombardat cu informația despre unicitatea și invincibilitatea țării în care „a avut noroc să se nască”. Dar copilăria e magică în orice sistem social-politic și te vrăjește asemeni trecerii realității în artă, a vieții în fotografie.

„Ai nevoie de un răgaz ca să te potolești după ce închizi cartea aceasta despre copilărie a lui Mihail Vakulovski, cu scriitura ei nervoasă, clocotitoare ca o magmă. Toate schemele ideologice sunt abandonate, nu avem bolșevici răi și albgardiști buni, toate sunt așa cum le percepeam atunci în copilăria noastră sovietică, care aici este una frenetică, burlescă, savuroasă. Toate se învălmășesc, Lenin și Pavlic Morozov stau bine mersi lângă eroina ZoiaKosmodemianskaia și supra-omul Iuri Gagarin. Versurile patetice despre eroii sovietici fac casă bună cu folclorul porcos al copiilor despre aceiași eroi. Autorul refuză să se uite la copilăria sa din perspectiva adultului de astăzi, el o re-trăiește exact pe cea de atunci, plină de triumfuri adolescentine și răcoritoare ca o limonadă. O copilărie în sânul unui tată protector și adorat ca un Dumnezeu.” – Constantin Cheianu

„Injecții de stări și de imagini, fără complexe, fără filtru și fără cenzură, textele lui Mihail Vakulovski sunt ca acele poze alb-negru, făcute de «Zenit»-urile sovietice. Fie că aleargă după băiatul care jupoaie șerpi ca să-și oblojească mama, fie că o pândește pe lăptăreasa care se scaldă noaptea în laptele colhozului, fotograful nu este niciodată un simplu privitor, este chiar lentila care ajustează realitatea. Mult umor, multe înjurături și cruzime, dar și o duioșie aproape copilărească, specifică slavilor, care se împletește aici straniu cu scrisul românesc. Toate acestea pe muzica lui Vîsoțki, de la înălțimea lui Gagarin, dar mai ales cu gândul la «tătelu’» – developatorul-șef al amintirilor. O carte care va enerva multă lume și tocmai de aceea merită citită.” – Tatiana Țîbuleac

-Fragment-

Îl aştept pe Serghei, el e mai mare şi decât Colea şi decât Valerişi decât Oleg şi decât Serioja lu’ lea Ghena şi decât Serioja lu’ lea Anna şi decât Colea lu’ lea Maria şi decât Colea Macarâci şi decât Saşa lu’ lea Hanna şi‑mi povesteşte mai multe, nu numai ce literă a mai învăţat şi cum a fost la şcoală, că eu, dacă vrei să ştii, deja ştiu literele, m‑a învăţat bunica încă de anul trecut, când a avut clasa întâi şi m‑a învăţat şi pe mine cam tot ce le‑a predat elevilor ei. Serghei îmi povesteşte cum sunt broaştele pe dinăuntru, că el le operează ca să vadă ce‑au mâncat, tot iazul e înconjurat de broaşte tăiate la burtă, la picioare, la cap – Serghei le‑a desfăcut! Le‑a ţintit cu praştia drept în cap, le‑a scos din iaz cu un băţ lung, pe care l‑a găsit la Şucher, lacul până la care alergăm dimineaţa, şi le‑a tăiat cu cuţitaşul la burtă, să le studieze, zice el, zice c‑o să se facă medic, când o să crească mare, şi‑o s‑o lecuiască pe mamă‑sa, care şchiopătează… puţin. Da’ lui Colea îi este frică să taie broaşte, îi e teamă şi să le ţintească cu praştia, îi e scârbă şi frică de broaşte oriunde s‑ar afla acestea – pe malul lacului (adică la 500 de paşi de casa lui), în apă, pe mal, spintecate de Serghei sau la televizor, în vreo emisiune ştiinţifică din Australia sau gastronomică din Franţa. Şi se teme să fumeze cu noi în pruni şi n‑are nici arc aşa de frumos ca al lui Serghei şi nici undiţeaşa de lungi ca ale lui Serghei, că Serghei a adus stuf de la Şucher şi l‑a ales pe cel mai lung şi mai trainic, a intrat în apă, prin stuf, şi l‑a ales pe cel mai bun! Serghei nici de şerpi nu se teme. Da’ deloc. Îi jupoaie şi duce pielea şerpilor mamei lui, că o doare piciorul şi când îşi pune pielea de şarpe unde o doare îi mai trece. Am văzut şi eu cum la badea Stiopa în ogradă un şarpe s‑a ridicat în coadă, iar lea Lida a îngheţat de frică şi se uitau unul în ochii celuilalt. Şarpele şi lea Lida. Cine pe cine hipnotizează? Serghei s‑a furişat în spatele şarpelui şi i‑a sucit iute gâtul, fşittt. Da’ nu‑ş’ de ce Serghei a râs de mine când i‑am spus că gâsca noastră a fătat doi bobocei, că eu ştiuşi să număr, le‑am pus şi nume boboceilor.

— Sofia Vasilevna, da’ Mişca a zis că gâsca a fătat doi bobocei, ha‑gah‑ha‑ha!

Doi‑doi, dacă vrei, îţi dau ţie unu’, că mă laşi să merg cu ghiozdanul tău în spate, la anu’ am să‑l las şi eu pe Vitali a lu’ lea Antonina să se plimbe cu ghiozdanul meu… da’ nu prea l‑aş lăsa… da’ o să‑l las, că tu cum mă laşi pe mine?…

(Chestia asta s‑a repetat, la alt nivel, când s‑au întors băieţii mai mari din armată. Îţi aminteşti, tată, cum Serghei, revenit acasă din războiul sovietic din Afganistan, ne‑a adus uniforme de luptă, cu care mergeam la pescuit sau ieşeam seara la cros. Când s‑a întors Colea Meleu din acelaşi război, s‑a înfuriat pe faza asta şi a zis că e o jignire faţă de soldaţii sovietici care şi‑au apărat Patria în Afganistan.

— Ce‑au făcut? a zis Serghei. Unde? a zis. Liber, soldat, relax, a zis Serghei.)

— Să mănânci tot, că ştiu eu cum mănânci tu la grădiniţă, îmi zice mama.

— Nu vreau la grădiniţă! Nu vreau să mănânc…

— Mănâncă, ţi‑am spus!

— …

— Lasă haiducu’ în pace. Haide, măi zmeule, cu mine, la grădiniţă.

Cu tata îmi place că merg chiar şi la grădiniţă, îmi povesteşte tot felul de chestii. E foarte vesel şi frumos drumul spre grădiniţă, cu tata alături! Dar asta… până ne întâlnim cu alţi oameni.

— Bună ziua, Alexei Vasilevici.

— Bună dimineaţa…

Şi după câţiva paşi:

— Cum zici când întâlneşti un om, băi boule!!?

— Da’ tu i‑ai zis primul… bună dimineaţa…

— Primul, cretinu’! Primul‑neprimul, să dai bună ziua la oameni, să‑i saluţi, că nu te‑ai născut în pădure! Data viitoare am să‑ţi arăt eu ce se zice când te întâlneşti cu un om, idiotule.

— Bună ziua, Alexei Vasilevici.

— Bună ziua… Ce ţi‑am spus eu, băi mortăciune?! Ce ţi‑am spus eu, băi tâmpitule?! Ce trebuia să zici, băi imbecilule?!

— Bună ziua.

— Bună ziua, dobitocu’. Mie‑mi spui?

Tata mă învaţă şi cum se ţine lingura şi cum se ţine furculiţa şi cum se zice când fac ceva sau altcineva face ceva – totdeauna tre’ să zici ceva, tata ştie tot şi e cel mai puternic om din lume, are aşşaa muşchi! Ştiu că furculiţa se ţine aşa, dar mie îmi place s‑o ţin aşa. Ştiu că trebuie să‑i saluţi pe cei mai în vârstă, dar dacă ei se salută între ei de ce să mă bag în seamă? Apoi, mi‑e şi ruşine de ei… nu ştiu de ce, dar mi‑e ruşine… să încep eu vorba, cum… „trebuie“… Dacă au ceva să mă întrebe – le povestesc, dacă se bagă să‑mi dea sfaturi – îi bruschează şi‑i înjură tata (aşaaş face şi eu, dacă nu m‑ar certa tata).

Tata e un mare admirator al lui Vîsoţki, iar bunicul, fiind directorul şcolii, l‑a mustrat pe profu’ de desen, expulzat din Odesa pe motive politice, pentru că asculta Vladimir Vîsoţki, care, altfel, se auzea zi de zi din chibitca lu’ tata. Cântecele şi textele lui Vladimir Vîsoţki au fost cumva şi cântecele mele de leagăn. Aşa cum nu mi‑am dat seama când şi cum am învăţat limba rusă, nu prea am cum să‑mi amintesc când am auzit prima dată Vîsoţki. Când educatoarea voia să ne înveţe „stol“‑ „stul“, ne‑am dat seama că noi deja ştim limba asta. Zi STOL, a ţipat educatoarea, iar Buzdugan a spus: „Zatknisi, suka“ şi STOL a aterizat în capu’ lu’ Buzdugan ca nava cosmică a lu’ Iuri Gagarin pe pământul sovietic.

Credit foto: Cosmin Bumbuț

Mihail Vakulovski (n. 1972, Chişinău) termină în 1994 Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova, iar în 2002 își susține doctoratul la Universitatea București. Debut în 1997, cu volumul de poezie Nemuritor în păpușoi. A publicat cărţi de poezie, proză, teatru, critică literară, eseu, istorie recentă, interviuri, antologii. Prezent în mai multe antologii din țară și din străinătate. Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Soros pentru Nemuritor în păpușoi (1997); Marele Premiu Underground Literar pentru Management Cultural Performant (2001); Premiul Underground Zona alternativă pentru Biblioteca Tiuk! (2002); Premiul pentru Traducere (Tomis, 2009); Premiul Timpul pentru cartea de critică literară a anului (2010); Premiul de critică la Salonul Internațional de Carte de la Biblioteca Națională din Chișinău (2011) pentru Portret de grup cu generația „optzeci“ (Poezia); Premiul Interviuri culturale al Salonului Internațional de Carte din Chișinău 2012 pentru Zece basarabeni pentru cultura română. Interviuri cu tinerii dintre milenii; Premiul Proză – Noii Barbari pentru Biblidioteca (2012), Premiul pentru Proză pentru anul literar 2015, oferit de Biblioteca Ştefan cel Mare, Chişinău; Premiul „Nichita Stănescu“ la Salonul Internaţional de Carte Chişinău, 2014, pentru Riduri; Premiul Librarul Anului, oferit de Festivalul Internaţional de Poezie şi Muzică „Poezia e la Bistriţa“ (2018). A făcut parte din echipa naţională a României la Cupa Naţiunilor de la Baku (2007) la jocul intelectual „Ce? Unde? Cînd?“ Traducător din literatură rusă. Fondator al revistei web Tiuk! (tiuk.reea.net). Fondatorul și realizatorul CenaKLUbului TIUK.