România medicilor – „România prin ochii medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910” de Constantin Bărbulescu

În filmul Piesă neterminată pentru pianină mecanică (Nikita Mihalkov, 1977) apare, la un moment dat, în toiul unei petreceri smintite, un funcționar umil, cu cizmele în mâini, preocupat să nu murdărească podeaua. Omul avea nevasta bolnavă și auzise că găsește acolo un medic, pe Kolea. De trei ori se roagă omul de medic, în fel și chip, e drum cam lung până la casa lui, dar el are cai buni, mai are și o scrisoare, dacă e nevoie, un soi de recomandare, care să-i ateste seriozitatea. Kolea, care avea de luat cina, îi spune răspicat că o să vină în ziua următoare, e ocupat, nu poate, deocamdată. Omul pleacă, resemnat, să caute alt medic. În urma lui, Kolea e luat la rost. Cum se poate ca el, ca unic medic în toată gubernia, să lase oamenii să cerșească ceea ce ar avea datoria să facă?! Iar Kolea se scuză cum poate – el nu a făcut medicina ca să o practice. Îi ajunge că a studiat-o, de restul, aspectul practic, nu e interesat.

Din cuprinsul cărții lui Constantin Bărbulescu se înțelege limpede nu doar cum se vede România prin ochii medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910 (Editura Humanitas, 2015), ci și cum a evoluat în mentalul social statutul acestei categorii profesionale. Prestigiul de care se bucură astăzi un medic a fost câștigat treptat. Studiile, făcute în instituții prestigioase, erau ocazia de a cunoaște lumea și de a trăi aventuros anii tinereții, nu un moment decisiv pentru alegerea carierei. Era greu de înțeles, la vremea aceea, în cercurile sus-puse ale societății, de ce ar alege un tânăr de familie bună să devină medic. Doctorul Kretzulescu scria, în 1895, că diploma lui de studii a fost privită cu multă curiozitate la București de către comisia medicală de la care trebuia să obțină dreptul de practică. A te face doctor, e drept, o profesie care anunța modernizarea societății, echivala în ochii celor cu mentalitate retrogradă cu o inexplicabilă renunțare la privilegii datorate provenienței sociale. Altfel stăteau însă lucrurile dacă un fiu de țăran avea șansa de a practica medicina:

„De fapt, îmbrățișarea profesiilor liberale de către fiii marii boierimi autohtone provoacă peste tot, în București sau în provincie, și tuturor – de la Vodă la negustorul local – mirare și consternare. Pozițiile cele mai bune și deci cele mai invidiate din ierarhia socială a epocii sunt abandonate de tineri precum Kretzulescu în favoarea unora inferioare, dar moderne.

Cariera medicală – care pentru un fiu de boier mare, la mijlocul secolului al XIX-lea, era, să spunem, neconformă cu statutul social al familie – pentru un simplu fiu de preot de țară din județul Mehedinți, la începutul secolului următor, constituia de fapt o ascensiune socială fulminantă.”

Primii medici de plasă apar în 1862, iar primele spitale rurale încep să funcționeze în 1881. La 1826, când era tipărită Însemnare a călătoriei mele, Dinicu Golescu semnala proasta organizare a așezămintelor de îngrijire destinate oamenilor sărmani, suferind de diverse afecțiuni, lăsați să se stingă de la sine, fără vreun tratament, în spații insalubre, incomparabile cu acele „spitaluri” nemțești pe care le văzuse Dinicu Golescu. La Viena existau „spitaluri” specializate pentru tratarea diverselor maladii. În Occident, autorul primului jurnal de călătorie din literatura noastră descoperise binefacerile civilizației și ale unei politici preocupate de sănătatea populației, „buna rânduială și fericirea obștească”.

Prima parte a cărții cuprinde rapoarte profesionale – inventariate, fișate, comentate: Primele rapoarte sanitare, Rapoartele medicilor de plasă, Rapoartele medicilor primari de județ, Rapoartele inspecțiilor sanitare, Rapoartele serviciului sanitar al Capitalei, Rapoartele medicilor spitalelor rurale. De altfel, o Lege sanitară din 1885 prevede obligativitatea publicării rapoartelor sanitare ale medicilor primari de județe în Monitorul Oficial – baza constituirii unei interesante arhive. Iată cum este surprinsă într-un asemenea raport, pe la 1886, realitatea cu care se confruntă medicii:

„Sunt oameni care fug de apă, care în toată viața lor nu s-au scăldat decât o dată: la botez. Țăranul de obicei nu face baie decât atunci când din întâmplare cade în apă. Din pricina asta, părțile corpului care asudă mult miros greu. Unii nu se spală decât o dată pe săptămână, duminica, dar și atunci dau cu puțină apă pe obraz și pe mâini (Dăgescu, 1886, pp. 44-45).”

Este adevărat că aproape toate rapoartele medicale scot în evidență igiena precară a țăranilor, care, influențați de superstiții și vraci de tot felul, se tem că spălarea frecventă a corpului este primejdioasă, existând pericolul de a răci. Însă ploaia îi prindea adesea pe oamenii sărmani pe câmp, aceasta fiind, cum spun rapoartele, principala formă de igienă. Medicii erau puternic concurați de vindecătorii care puneau la loc oasele și tăiau rădăcina nasului pentru a vindeca de gălbinare, folosind o terapeutică familiară oamenilor simpli. Când izbucnesc epidemii soldate cu decese, un medic ca Gh. Sabin (1888) intră în conflict cu sătenii, strânși pe la pomeni, fiindcă încearcă să-i trimită acasă și să mențină izolarea, măsură corectă din punct de vedere sanitar, dar contrară tradiției creștinești. Vaccinarea populației este, de asemenea, greu de pus în practică, deși în anumite cazuri medicii sunt ajutați de primari:

„Doctorul Vasile Bianu, în 1882 medic al plasei Bistrița de Sus din județul Bacău, scrie despre neîncrederea țăranilor în eficiența vaccinului antivariolic. Oamenii nu înțeleg ce înseamnă izolarea celui bolnav de restul familiei, lucru, de altfel, destul de greu de împlinit, de vreme ce țăranii locuiau în case cu o singură încăpere supraaglomerată: unde am pune bolnavul, unde pe cei sănătoși?, se întreabă doctorul Bianu (p. 35).”

În afară de rapoartele de serviciu, importante, în epocă, pentru crearea unei strategii de intervenție și a unor politici sanitare, medicii simt nevoia să-și facă propriile însemnări, scriind Amintiri din practica medicală.

Un capitol aparte îl constituie Discursul medical despre țăran și lumea rurală – despre igiena corporală și a vestimentației, ”Relele igienice” ale locuințelor rurale, Hrana țăranului e numai mămăliga sau despre igiena alimentației; Țăranul – un vegetarian fără voie, Apa noastră cea de toate zilele, ”Este alcoolic românul?” sau despre igiena băuturilor alcoolice, Împotriva beției, ”Pellagra – boala porumbului stricat”, ”Degenerarea rasei și pieirea neamului” sau despre spaimele demografice.

Ultima parte a cărții se ocupă de Puterea culturii medicale: legi noi la oameni vechi, Pentru sănătatea poporului: legi, regulamente, norme… și imposibila lor aplicare, Empirici, șarlatani și ignoranți, Ordinea lui Carol Davila.

Între 1840 și 1900, prestigiul medicilor crește. Totuși, să fii medic însemna, de multe ori, să faci sacrificii personale, nerecunoscute de o societate ignorantă. În amintirile medicului Victor Gomoiu, stagiar la Spitalul Colțea, apare un episod interesant pentru apărarea demnității acestei profesii. Tânărul medic este rugat de superiorul său să se deplaseze în comuna Vișina pentru a îngriji pe un anume domn Bălescu, victima unui accident. Iată ce notează tânărul medic în memoriile sale:

„Când am intrat în cameră – care era plină de săteni – boierul și-a dezvelit voluminosul pântec și mi-a poruncit: Doftore, scarpină-mă! A voit să arate asistenței căreia îi poruncea de obicei că are la dispoziție chiar un doftor căruia îi poruncește la fel. Față de atâta necuviință, m-am oprit la ușă și întorcându-mă spre coridor am strigat pe soția sa:

̶  Cucoană, vino să-ți scarpini porcul.”

Tânărul medic refuză orice plată și se întoarce la București, lăsându-l pe boierul mitocan să caute un alt ”doftor”. Să mai spunem că Vasile Gomoiu participă la primele acte de chirurgie, efectuate de doctorul Gerota, care opera la domiciliul său, unde își amenajase o sală specială.

Substanța cărții lui Constantin Bărbulescu o constiutie relația sistemului sanitar, a medicilor, cu autoritățile, obiceiurile proaste ale oamenilor săraci din mediul rural (dar și din alte categorii sociale), lipsa unor condiții elementare de igienă, lupta cu superstițiile și neputința de a schimba imediat această generalizată complacere în mizerie. La 1900, medicina românească, aflată la începuturi, începuse lupta pentru modernizarea țării.

România prin ochii medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910 de Constantin Bărbulescu

Editura: Humanitas

Colecția: Istorie. Societate și civilizație

Anul apariției: 2015

Nr. de pagini: 360

ISBN: 978-973-50-4762-7