Dacă revoluția industrială și revoluțiile moderne au generat un ansamblu complex de efecte pe care niciunul dintre inițiatori nu avea cum să le prevadă, elitele politice și intelectuale ale sfârșitului de secol XIX erau conștiente că un război de anvergură cel puțin europeană era inevitabil. Pentru toți declanșarea acestuia era o chestiune doar de timp. Dar nici de data aceasta, nimeni nu a putut prevedea consecințele uriașe ale „Marelui război” (așa cum a rămas cunoscut Primul Război Mondial), inclusiv declanșarea la doar douăzeci de ani distanță a unei conflagrații și mai dramatice prin desfășurare și repercusiuni. Dar, la o cercetare mai atentă, un ochi avizat poate observa cu destulă ușurință că „noile” paradigme ale secolului XX (inclusiv totalitarismul) nu au apărut peste noapte. Cititorul mai puțin avizat, dar dornic să înțeleagă schimbările din mentalul colectiv din secolul XIX și început de secol XX, își poate clarifica multe idei și își poate completa multe lacune citind Cimitirul din Praga, una din capodoperele lui Umberto Eco[1].
Secolul XIX aduce în prim plan, printre altele, eforturile oamenilor de știință de a sistematiza informațiile, conceptele specifice fiecărui domeniu de cercetare, de a construi definiții cât mai clare, de a formula axiome/teoreme, principii pe baza cărora să se poată stabili valoarea de adevăr a teoriilor aflate în circulație la momentul respectiv. Munca depusă de aceștia a implicat resurse uriașe de timp, financiare, dar și sacrificii care unora dintre noi (cei din secolul XXI) ni se pot părea absurde. Dar efectele pozitive nu au întârziat să apară: în secolul XIX își câștigă, printre altele, statutul de știință antropologia, sociologia, arheologia… Indiferent de domeniul științific – real sau uman, cu toții îi recunosc meritele lui Auguste Comte, creatorul teoriei pozitivismului, în ceea ce privește necesitatea unei sistematizări științifice. Ideea unei responsabilități a cercetătorului pare însă să fi intrat într-un con de umbră la sfârșitul secolului XX. Citind numeroasele articole (cu pretenții de studii științifice) din ultima jumătate de secol, cititorul se confruntă cu o dublă capcană: abundența de idei lansate vine la pachet cu imposibilitatea de a verifica fundamentele științifice (lipsa referințelor științifice, lipsa unei demonstrații corecte din punct de vedere logic și semantic, etc.). Din această perspectivă este demn de tot respectul efortul unui om de știință precum Eric Hobsbawm, care, pe tot parcursul carierei sale, a ținut să precizeze:
„Avem responsabilitatea față de faptele istorice în general, și pentru criticarea abuzului politico-ideologic al istoriei în particular.
Trebuie să spun câte ceva despre prima dintre aceste responsabilități. N-aș fi avut nimic de spus, cu excepția a două evenimente. Unul este moda curentă la scriitori de a-și baza acțiunea literară pe o realitate documentată (un exemplu elocvent în acest sens este romanul lui Julian Fellowes, Belgravia[2] – n.a.) în loc să le inventeze, născocind astfel granița faptul istoric și ficțiune. Celălalt este apariția modelor intelectuale „postmoderniste” în universitățile occidentale, îndeosebi în departamentele de literatură și antropologie, care presupun că toate ”adevărurile” care au pretenția de existență obiectivă sunt simple construcții intelectuale – pe scurt, că nu există o diferență clară între adevăr și ficțiune. Dar există, iar pentru istorici, chiar și pentru cei mai antipozitiviști la modul militant dintre noi, capacitatea de a distinge între cele două este absolut fundamentală. Noi nu ne putem inventa adevărurile. Elvis Presley ori a murit, ori n-a murit. La întrebare se poate răspunde fără ambiguitate pe temeiul dovezii, în măsura în care este disponibilă o dovadă credibilă, cum se întâmplă câteodată. Prezentul guvern turc, care neagă încercarea de genocid al armenilor în 1915 (pentru lămuriri a se citi excepționalul studiu al lui Gaidz Minassian[3] – n.a.), fie are dreptate, fie nu. Cei mai mulți dintre noi ar respinge negarea acestui masacru conform discursului istoric serios, cu toate că nu există o manieră la fel de lipsită de ambiguitate spre a alege feluritele căi de interpretare a fenomenului sau a-l potrivi în contextul mai larg al istoriei.”[4]
Dar și mai periculoasă decât ambiguitatea ni se pare capcana subordonării discursului științific coordonatelor politico-ideologice ale epocii în care a fost elaborat acesta. Istoricul englez este perfect conștient de acest risc, dar discernământul, bunul simț, documentarea serioasă, consistentă, abținerea de la comparații pot fi considerate garanții ale unui studiu științific pertinent. O altă dificultatea reală este utilizarea unor concepte cu care operaționalizează cercetători din domenii științifice distincte, ceea ce poate duce la concluzii eronate: utilizarea unui concept într-un context diferit poate genera sensuri noi, care, inevitabil, creează situații ambigue sau vagi, iar concluzia se dovedește a fi inconsistentă sau chiar invalidă din punct de vedere științific. Acest pericol a fost remarcat de mai toți cercetătorii din secolul XIX, indiferent de domeniul lor de activitate. E. Durkheim, V. Pareto, G. Mosca, M. Weber, părinți fondatori ai sociologiei, au avut o misiune extrem de dificilă: cum să câștigi încrederea mediului academic atunci când în discursul sociologic apar termeni considerați până la acel moment specifici doar istoriei? Karl Marx, un alt părinte fondator al sociologiei, nu a avut rețineri în a prelua termeni din economie pentru a explica mecanismele sociale și pentru a susține faimoasa sa teorie cu privire la lupta de clasă. De altfel e suficient un simplu sondaj de opinie pentru a constata că prea puțini (ca să nu spunem niciunul) dintre cei chestionați nu îl consideră pe Marx sociolog. Argumentul acestora? Simplu: Marx e citat în toate manualele de istorie la capitolul cu privire la ideologiile și regimurile politice moderne. Disputa terminologică se va acutiza treptat, odată cu apariția curentului multidisciplinar și mai apoi a celui interdisciplinar în cercetarea științifică. La sfârșitul anilor 70 ai secolului XX, Hobsbawm – considerat până atunci un adversar al acestui mod de abordare științifică – dorește să încheie subiectul precizând:
„Obiecția mea nu este, desigur, la adresa istoricilor care împrumută tehnici și idei din alte științe sociale și care integrează ultimele descoperiri din aceste științe în propria lor activitate, în măsura în care sunt folositoare și relevante, ci este la adresa distribuirii încărcăturii istorice într-o serie de containere fără comunicare între ele. Nu există istorie economică sau socială, sau antropologică ori psihanalitică: există doar istorie”[5].
Odată făcută o astfel de precizare putem lărgi orizontul cercetării științifice, folosind ca sursă istorică inclusiv literatura, dar fără a uita încadrarea acesteia în tiparele metodologice specifice. Un astfel de demers permite, totodată, abordarea și clarificarea unor subiecte considerate „delicate”, sensibile, cum este și cel cu privire la naționalism și identitate națională. Este un loc comun faptul că secolul al XIX – lea a fost considerat un secol al contradicțiilor, inclusiv cea dintre statele multinaționale/imperii și statele naționale. Lungul șir de revoluții și războaie de după destrămarea imperiului napoleonian și care culminează cu declanșarea primei conflagrații mondiale, se subscrie dezideratului tinerelor națiuni de a-și afirma propria identitate în cadrul unui stat de sine stătător. Punerea în practică a acestei dorințe creează numeroase situații conflictuale, ale căror autori morali sunt susținătorii legitimității dinastice și ai echilibrului de putere, în speță marile imperii care, prin politica lor de deznaționalizare, au încercat să-și mențină supremația pe continentul european.Istoricii din a doua jumătate a secolului al XIX – lea se amestecă în această dispută (evident că o mare parte a lor nu o fac dezinteresat, doar de dragul clarificărilor științifice), agitând și mai mult spiritele deja inflamate ale elitelor politice. Astfel, pe nesimțite, istoria ajunge să facă parte din jocurile de putere. Ajunsă în acest stadiu, cercetarea istorică mai poate fi considerată ca fiind științifică? Dilema îi va preocupa pe toți cei interesați de subiect până în zilele noastre, iar formularea răspunsurilor a necesitat un efort intra și interdisciplinar, acceptarea ca surse/dovezi/documente istorice a articolelor de presă, literaturii de popularizare, a romanelor și nuvelelor, dar și a unor picturi, sculpturi, monumente de arhitectură elaborate fie la comandă oficială, fie rezultate ale efortului creator al autorului. Istoricii de la sfârșitului secolului al XIX – lea s-au trezit într-un cerc vicios: termenii pe care îi utilizau – societate, istorie socială, societate națională, naționalitate, naționalism, națiune, etnie națională, minoritate etnică, minoritate națională – se regăseau și în cercetările sociologice. E. Durkheim, Gustave le Bon, V. Pareto, G. Mosca își construiesc propriile modele analitice utilizând acești termeni. Deschiderea spre o colaborare interdisciplinară a fost soluția salvatoare: cercul vicios e doar aparent. Orgoliile nu își au locul într-o cercetare științifică serioasă. Cu toții au înțeles, mai devreme sau mai târziu, că:
„schimbarea fundamentală produsă de revoluția industrială în domeniul gândirii sociale a constat în a substitui un sistem de credințe bazate pe o necontenită înaintare către scopuri care pot fi specificate doar ca un proces cu unul care se bazează pe ipoteza ordinii permanente, care poate fi descrisă sau ilustrată în termenii vreunui model social concret, scos în mod normal din trecut, real sau imaginar. Culturile trecutului își măsurau propria societate în raport cu atari modele specifice; culturile prezentului și-o pot măsura doar în raport cu posibilități.. Totuși, istoria „mentalităților” a fost utilă în introducerea a ceva analog disciplinei antropologilor sociali în istorie, iar utilitatea sa e foarte departe de a fi epuizată”[6].
După ce am făcut aceste clarificări metodologice, abordarea unor subiecte sensibile, cel puțin pentru noi românii, devine posibilă. Astfel, de exemplu, constituirea statului național român a fost considerat multă vreme un „deziderat” al „națiunii” române moderne. Din păcate acest gen de „termeni” istorici se mai regăsesc încă în discursurile oficiale, dar, ceea ce e și mai trist, în studiile unor istorici, inclusiv membri ai Academiei Române. Anacronismul acestora se explică și prin reticența nejustificată față de abordarea pluri- și interdisciplinară, prin opacitatea aproape totală față de multiperspectivitate. În acest context, decizia unor instituții românești de a susține publicarea unor studii și opere literare care să provoace ieșirea din acest cerc vicios se dovedește salutară. În acest sens ne bucură decizia traducerii și tipăririi de către Editura Tracus Arte, cu susținerea directă a Institutului Cultural Român, în 2019, a Trilogiei Transilvane, scrisă de Miklós Banffy[7]. Mulți cititori ridică din sprânceană la vederea celor trei volume consistente pe rafturile din librării. Cu siguranță că mulți nici nu se gândesc să o răsfoiască sau să o cumpere. Dar curioșii au parte de o surpriză mai mult decât plăcută, din cel puțin trei motive:
a) Autorul, descendent al unei vechi familii de aristocrați din Transilvania, este ultimul deținător al faimosului domeniu de la Bonțida, unde de câțiva ani încoace se ține un festival de muzică cu beat-uri electronice;
b) Din punct de vedere literar, romanul-fluviu este o capodoperă a curentului realist, personajele sunt creionate cu foarte mare atenție, intriga crește progresiv, viața decadentă a ultimilor aristocrați din Imperiul dualist Austro-Ungar, partidele lor de vânătoare și nenumăratele baluri la care țin cu toții să participe sunt atât de vii încât cititorul are adeseori senzația că dansează alături de personaje pe parchetul lustruit impecabil sau că se ascunde în tufișuri pentru a împușca fazani sau potârnichi;
c) Miklós Banffy se folosește de un artificiu: personajul principal – Balint Abady (practic un alter ego al autorului, care va deveni cetățean român în 1926),conștientizează faptul că trăiește ultimele zile ale unei stări de fapt prelungită nepermis de mult (acțiunea romanului se desfășoară pe parcursul a zece ani, ultimii de dinaintea declanșării primului război mondial), ceea ce îl determină să caute soluții constructive pentru a puteasă se integreze în noua ordine socială, economică și politică. Reflecțiile lui Balint Abady sunt surprinzătoare pentru cititorul român, care nu se așteaptă ca un maghiar să fie atât de obiectiv în ceea ce privește prelungirea nejustificată a agoniei Imperiului Austro-Ungar sau în ceea ce privește relațiile dintre români și maghiari.
Descrierea vieții decadente a aristocrației maghiare de la sfârșit de secol XIX – început de secol XX, realizată cu foarte mare acuratețe reprezintă un bun suport de analiză sociologică a elitelor politice și culturale, dar și un suport perfect pentru analiza istorică a unor decizii politice și sociale. Detaliile cu privire la biblioteca deținută de o mare familie aristocrată din Ardeal confirmă atitudinea minoritarului care dorește să-și consolideze prestigiul prin orice mijloc, dar și să fie cât mai bine pregătit pentru a putea câștiga respectul celor din jur și pentru a putea reacționa rapid, în cunoștință de cauză:
„Rămase o vreme adâncit în gândurile sale, fără să observe că se crăpase de ziuă. Candelabrele își pierduseră strălucirea și biblioteca alungită se lumină. Așa au ieșit în evidență coloanele din lemn de cireș sculptat care susțineau rafturile de cărți înșirate de-a lungul pereților, de la podele până în tavan. Erau nenumărate cărți vechi, în legături frumoase, aranjate fără nici o noimă, fie mari, fie mai mici, dar toate cu coperțile și cu cotoarele pline de arabescuri aurite. O parte dintre ele fuseseră adunate de însuși vicecancelarul: mai multe colecții groase de Compilata și de tratate juridice tipărite pe pergament, dar și Enciclopedia Diderot – d’Alembert, la fel ca operele complete ale lui Voltaire. Dar majoritatea o achiziționase nepotul său, cel care a construit de-a lungul zidului de cetate aripile în stil Empire, pentru ca, apropriindu-se mai mult de rafturi, Balint să descopere o mulțime de volume rare de arhitectură din acea perioadă, ca de pildă un Palladio complet, in-folio, a cărui reeditare a constituit actul de naștere al neoclasicismului, Ornamentica lui Percier și Fontaine și colecția proiectelor pentru Premiul Romei din primele decenii ale secolului al XIX – lea.”[8]
Elita politică austro-ungară de la sfârșitul secolului al XIX – lea era conștientă de anacronismul dualismului instaurat în 1867, considerat un eșec încă din fașă, dar menținut în lipsa unei alternative reale și pertinente, ceea ce îi permite lui Balint Abady să caute, din postura de deputat independent în Parlamentul de la Budapesta, mai mult sau mai puțin conștient, soluții, chiar și sub forma unor întrebări retorice:
„Să întregești monarhia cu popoarele balcanice?! Să faci din ele un imperiu cu sute de milioane de suflete și să îngrămădești într-un singur staul, ca pe niște turme, toate aceste națiuni, cu istoriile și cu culturile lor diferite, ca apoi să trăiești cu impresia că totul reprezintă o forță și nu o slăbiciune?! Și mai ce? Se pot recruta foarte mulți soldați, dar dinastiile nu sunt susținute de baionete, ci de tradiția seculară și de nenumăratele relații sociale. Asta ar fi o inepție la fel de mare precum coroana de împărat al Mexicului de pe capul arhiducelui Maximilian!!”[9]
Incapacitatea elitei politice maghiare de a găsi soluții eficiente este explicabilă din perspectivă sociologică: o minoritate etnică nu are cum să asigure omogenitatea specifică unui stat național, așa cum își doreau toate națiunile din Europa de Est la început de secol XX, inclusiv maghiarii și austriecii. Eric Hobsbawm explică de ce există un atât de mare număr de studii științifice dedicate mișcărilor naționale din a doua jumătate a secolului al XIX – lea – începutul secolului XX:
„Una dintre temele majore ale istoriei societății moderne este creșterea scalei lor, a omogenității interne sau cel puțin a centralizării și a modului direct al relației sociale, schimbarea de la o structură pluralistă la un în mod esențial unitară. În urmărirea acestui lucru, problemele de definire devin foarte chinuitoare, așa după cum cunoaște studiul dezvoltării societăților naționale sau cel puțin al naționalismelor.”[10]
Lipsa dialogului real dintre elite și mase, care generează inevitabil o serie de decizii nerealiste și în cele din urmă eșecul sistemului menținut cu eforturi uriașe este surprinsă foarte bine de autorul Trilogiei Transilvane, mai ales în volumele II și III. Preocupările meschine (ca de exemplu apetitul pentru discuții pe „coridoare”, menținerea duelurilor ca mod de „rezolvare” al diferendelor dintre aristocrați) au un rezultat previzibil: pierderea contactului cu realitatea:
„Așa că nu era de mirare că toate acestea trezeau mai degrabă interesul publicului decât complicațiile internaționale. Oricum, după o lungă perioadă de pace, nimeni nu credea în amenințările de război. De altfel, problemele personale cotidiene, realitatea nemijlocită erau mult mai interesante pentru oameni. Mulțimea trăia deja de ani buni cu atenția încordată asupra conflictelor juridice ale nesfârșitelor disensiuni dintre partide și numai cataclismele sau pericolele iminente puteau distrage atenția de la bucuriile, animozitățile sau problemele de zi cu zi. Dimineața, oamenii citeau în grabă ziarele, pe care după-amiaza le comentau prin cluburi sau prin cafenele, mai discutau despre ele la prânz sau la cină, dar viața își continua neabătut mersul, cu muncă, afaceri și bani, în sânul familiei, printre prieteni sau prin birouri, în aventuri amoroase, disensiuni politice și întreceri sportive, totul într-un amalgam de istorioare mărunte care acaparau atenția tuturor, după cum era mersul firesc al lucrurilor.”[11]
Se pare că psihologia maselor/mulțimilor, așa cum o explicase Gustave le Bon încă de la sfârșitul secolului al XIX – lea nu îi este străină autorului maghiar. Acesta explică scopul „mișcării transilvaniste” prin prisma legilor sociologice care definesc „mulțimile”:
„Ea era rezultatul resentimentelor acumulate de-a lungul anilor în conștiința tuturor politicienilor ardeleni, din cauza disprețului manifestat de conducerea centrală față de spiritualitatea și sistemul relațiilor sociale din Ardeal, pe care îl considerau o provincie de rang inferior, care nu reușea să-și gestioneze cu eficacitate resursele, iar capitala îi acapara sau îi anihila toate bogățiile materiale și spirituale și, rareori, atunci când intervenea în problemele delicate de acolo, care presupuneau cunoștințe complexe și competente, ingerințele produceau mai mult rău decât bine.
Unul dintre inițiatorii mișcării era Balint Abady, care elaborase și un program. Încă de la începutul lunii martie se întâlnise cu op mulțime de transilvăneni, iar la Budapesta discută și cu Tisza. Încercase să ia legătura, prin Aurel Timișan, și cu reprezentanții națiunii române. Considera că își făcea doar datoria, dar în același timp nenumăratele sarcini pe care și le asumase atât în politica transilvană, cât și în mișcarea cooperatistă, din ce în ce mai răspândită și mai complicată, erau pentru el ca un drog care-l făcea să-și uite tristețea chinuitoare.”[12]
La începutul carierei sale academice un istoric precum Eric Hobsbawm ar fi respins categoric analiza unui roman ca sursă istorică, însă chiar el s-a văzut nevoit să recunoască meritele Școlii Analelor în schimbarea de perspectivă metodologică, iar mai apoi necesitatea unei abordări interdisciplinare în cea ce privește anumiți termeni, ca de exemplu ”națiunea”, care:
„ridică mai multe probleme cruciale de istorie a societății, de exemplu schimbarea scalei societăților, transformarea sistemelor sociale pluraliste, conectate în mod indirect, în unele unitare cu legături directe (sau fuziunea mai multor societăți preexistente mai mici într-un sistem social mai amplu), factorii care determină granițele unui sistem social (precum cel teritorial-politic), și alții cu semnificație egală. În ce măsură sunt aceste granițe impuse în mod obiectiv de necesitățile dezvoltării economice, care cer ca poziție a, să zicem, economiei industriale din secolul al XIX – lea un stat teritorial de mărime minimă sau maximă în circumstanțele date? În ce măsură aceste cerințe implică în mod automat nu doar slăbirea și distrugerea structurilor sociale anterioare, ci totodată anumite grade de simplificare, de standardizare și de centralizare – adică legături directe și din ce în ce mai exclusive între „centru” și „periferie” (sau mai degrabă „sus” și „jos”)? În ce măsură este „națiunea” o încercare de aumple golul lăsat de comunitatea și structura socială anterioare care se demolează prin inventarea a ceva ce poate funcționa ca, sau poate produce substitute simbolice pentru, funcționarea unei comunități sau societăți înțelese într-o manieră conștientă? (Conceptul de „stat-națiune” ar putea apoi combina aceste dezvoltări obiective și subiective.).”[13]
Respectând tiparul metodologic creionat de istoricul englez nu ne mai surprinde apariția unei opere precum Trilogia transilvană, ba chiar putem înțelege mai ușor complexitatea transformărilor din mentalul colectiv de la sfârșitul secolului al XIX – lea și începutul secolului al XX – lea.
*****
Bibliografie selectivă
Banffy, Miklós, Trilogia transilvană, volumul I – Numărați, volumul II – Cumpăniți, volumul III – Răzlețiți, București, Editura Tracus Arte, Institutul Cultural Român, 2019
Coord. Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, București, Editura Humanitas, ediția a doua, 2009
Eco, Umberto, Cimitirul din Praga, București, Editura Polirom, 2013
Fellowes, Julian, Belgravia, București, Editura Nemira, Colecția Babel, 2017
Hobsbawm, Eric, Despre istorie, Chișinău, Editura Cartier, Colecția Cartier istoric, 2017
Le Bon, Gustave, Psihologia mulțimilor, București, Editura Cartex, Colecția Istoria ideilor politice, 2018
Minassian, Gaidz, 1915: Visul spulberat al armenilor, București, Editura Humanitas, Colecția Istorie, 2017
*****
Cimitirul din Praga de Umberto Eco o puteți cumpăra de aici.
Trilogia transilvană de Miklós Banffy o puteți cumpăra de aici.
Belgravia de Julian Fellowes o puteți cumpăra de aici.
Despre istorie de Eric Hobsbawn o puteți cumpăra de aici.
1915: Visul spulberat al armenilor de Gaidz Minassian o puteți cumpăra de aici.
*****
[1]Umberto Eco, Cimitirul din Praga, București, Editura Polirom, 2013
[2]Julian Fellowes, Belgravia, București, Editura Nemira, Colecția Babel, 2017
[3]Gaidz Minassian, 1915:Visul spulberat al armenilor, București, Editura Humanitas, Colecția Istorie, 2017
[4]Eric Hobsbawm, Despre istorie, Chișinău, Editura Cartier, Colecția Cartier istoric, 2017, p. 19
[5]Eric Hobsbawm, op. cit., p. 93
[6]Eric Hobsbawm, op. cit., p. 123
[7]Miklós Banffy, Trilogia transilvană, volumul I – Numărați, volumul II – Cumpăniți, volumul III – Răzlețiți, București, Editura Tracus Arte, Institutul Cultural Român, 2019
[8]Miklós Banffy, op. cit., vol. I, Numărați, p. 107-108
[9]Idem, p. 189
[10]Eric Hobsbawm, op. cit., p. 113
[11]Miklós Banffy, Trilogia Transilvană, Vol. II, Cumpăniți, p. 280
[12]Miklós Banffy, op. cit., vol. III, Răzlețiți, p. 33
[13]Eric Hobsbawm, op. cit., p. 127
