Milo, un copil care îşi pierde tatăl la naştere şi mama înainte de a începe să vorbească, pare predestinat să trăiască înconjurat de moarte. Rămîne curînd şi fără mătuşa care l-a luat în grijă, într-o cocioabă de lîngă un crematoriu pentru săraci şi o groapă de gunoi, ceea ce-i atrage şi porecla funestă Exitus. Singur într-o lume distrusă de ororile războiului, reuşeşte totuşi să rămînă în viaţă, printre oamenii neînsufleţiţi de la morgă şi avînd drept profesori cărţile şi almanahurile găsite printre resturi. În pragul adolescenţei, hotărăşte să iasă între oamenii vii, dar descoperă că aceştia sînt de o cruzime fără margini şi îl expun mereu unor situaţii extreme. Marii conflagraţii i-a luat locul lupta pentru supravieţuire şi între bande, pericolul pîndeşte la tot pasul, dar pe parcursul călătoriei lui spre maturitate răsare şi speranţa că lumea se poate schimba. Uneori de o violenţă de neînchipuit, alteori cu totul înduioşător, Exitus ne arată faţa urîtă a societăţii măcinate de război, în care civilizaţia se transformă rapid şi brutal în sălbăticie şi se recîştigă apoi încet, cu fiecare act de umanitate ce aduce un licăr acolo unde întunericul pare etern.
Adrian GEORGESCU s-a născut pe 24 iulie 1970, la Bucureşti. În 1995 a început să scrie pentru cotidienele Evenimentul zilei, Sportul românesc, ProSport şi Gazeta Sporturilor. În 2000 a fost redactor-şef al revistei Acasă Magazin. În 2007 a devenit jurnalist independent şi a fost desemnat „Ziaristul anului” la Gala Premiilor „Ioan Chirilă”. A mai colaborat cu FHM, Adevărul sau România liberă. În paralel, scrie pe blogul personal adriangeorgescu.ro. A contribuit cu povestiri la volumele colective Răcani, pifani şi veterani (2008), Best of: proza scurtă a anilor 2000 (2013) şi De la Waters la Similea (2013). În 2011 a publicat romanul Cîteva sfîrşituri de lume.
-fragment-
Hans stătea mai retras faţă de restul, în capul oaselor, sprijinit de piciorul unei mese. Era un băieţel cam cu doi ani mai mic decât Milo, blond, îmbrăcat într-un paltonaş verde. Pe cap purta o căciuliţă albă, cu doi iepuraşi în dreptul urechilor. Părea nevătămat, doar un punct mic, ce putea fi foarte bine o ruptură în stofă sau locul gol al unui nasture, lucea stins pe pieptul paltonului.
„Salut“, a spus Milo.
„Salut“, a răspuns Hans.
„Ţi-e frig?“, a întrebat Milo.
„Nu“, a zis Hans. „Sunt mort.“
„Vrei să ne jucăm?“
„De-a ce?“
„De-a războiul. Am acasă o tobă şi o baionetă. Vrei să le vezi?“
„Da.“
„Tu ai ceva?“
„Un nasture de fildeş şi-un glonţ.“
„Facem schimb?“
„Hai !“
Următoarele zile au fost cele mai frumoase din viaţa lui Milo. Hans s-a dovedit a fi prietenul pe care şi-l dorise mereu. Îi povestea bătălii din istoria militară, cu mii de oameni asemenea lui rămaşi fără suflare pe câmpul de bătaie. I-a desenat chiar şi o oaie, una creaţă, cu fundiţă şi clopoţel la gât. Dimineaţa îl aşeza pe un scăunel de lemn căruia îi legase nişte sfori şi-l purta în spate, ca pe-un rucsac. Colindau împreună prin pădurea troienită, mergeau împreună pe câmp, la râu, trăgeau cu praştia în ciori, scormoneau zăpada căutând vizuinele unde hibernau bursucii. Hans nu era prea bun la v-aţi ascunselea, îl găsea întotdeauna, în schimb era neîntrecut la „statuile“ şi nu se plângea de faptul că mereu pica la sorţi să fie transformat în om de zăpadă.
Îl ascundea pe Hans într-o firidă de sub fereastra casei, unde nu putea fi văzut. După ce camioanele care aduceau morţii plecau, Milo cobora la prietenul lui. Îi spunea poveştile de glorie ale cruciadelor, legenda cavalerilor teutoni şi principiile de organizare ale Afrika Korps. Pe când vărsa smoală peste asediatorii turci la Constantinopol sau năvălea peste tranşeele germane la Marna, Hans îl ţintuia mereu cu ochii săi albaştri şi cu zâmbetul care, în tot timpul acelor zile, nu i s-a şters o clipă de pe chip. Şi câte năzdrăvănii n-au făcut împreună! Cum a fost, de pildă, atunci când Milo l-a pus pe Hans în scăunelul lui, lângă o copcă din lacul îngheţat, c-o undiţă în mână, astfel încât pescarii veniţi la crăpatul zorilor au luat-o la fugă peste gheaţă ! Sau când au mers, prin ger, pe la casele oamenilor aflate la câţiva kilometri, iar Milo bătea la uşi, apoi fugea iute după colţ, lăsându-le pe gazde să dea ochii cu prietenul lui încremenit.
În a patra dimineaţă după Crăciun, când vremea s-a mai încălzit, nu l-a mai găsit pe Hans la locul lui. N-a aflat niciodată dacă îl luaseră lupii sau oamenii. I-a părut tare rău şi şi-a dorit ca războiul să-i mai facă o surpriză plăcută. Şi i-a făcut. Peste câteva săptămâni, mergând printre trupuri la obişnuitul apel de seară, a auzit un geamăt. Nu obişnuitul zgomot pe care îl mai făceau leşurile când scăpau gaze sau oftaturi rămase în ei încă din timpul vieţii, goluri crescând ca nişte prunci eterici, avortaţi după moarte, ci un geamăt adevărat. L-a auzit prin planşeul de beton care-l despărţea de camera de incinerare, după cum a auzit şi zgrepţănatul uşor, de şoarece.
Mişca. Era un cerşetor, nu foarte bătrân. Fusese rănit în burtă, după pata stacojie care crescuse deasupra sforii ce-i ţinea pantalonii. Viaţa se prelingea printre buzele crăpate şi imobile, prin ochii apoşi, aproape opaci, trecea peste cutele murdare ale bărbiei şi peste unghiile crescute diform, depăşind cu mult buricele degetelor, cornoase, negre, lipite de plăcile de pardoseală ca nişte gândaci striviţi, dar mişcând încă uşor din antene, o fiinţă aflată între stadiul de om şi cel de animal, aşa cum se afla şi la egală distanţă de viaţă şi de moarte.
L-a privit cum încearcă să se dea jos de pe banda transportoare, la început ca un mic zeu mânios pe intrusul care-i ameninţa lumea, zăpăcind prin mişcarea sa aproape inobservabilă compoziţia cărnurilor, distribuţia artistică a violetului din buze şi a sângelui atât de intens colorat, încât părea o magmă fluorescentă erupând din trupuri. Apoi, din ce în ce mai interesat, i-a urmărit lupta pentru fiecare răsuflare, pentru fiecare litru de sânge plimbat prin trup, în afara celui care băltea sub el în căldura seacă şi fumegoasă a crematoriului. Un om viu, dar pe moarte, ce frumos ! De câte ori leşina, îl împungea cu degetul ori sufla uşor peste faţa vânătă, întreţinând pâlpâirea în pericol să se stingă, câteva ore lungi, la sfârşitul cărora vagabondul a deschis buzele şi a horcăit primul cuvânt :
— Apă…
