„Despre ce ne apropie și ne desparte. Umanism, secularizare credință” de Doru Căstăian

În acord cu ritmul dinamic al lumii contemporane, societatea românească a zilelor noastre comportă, după expresia lui Julien Benda, o perfecționare a pasiunilor politice, în măsura în care sintagma „pasiuni politice” acoperă, de fapt, o plajă largă de opțiuni existențiale. Fie că vorbim de clivajul economic, de adeziunea interioară religioasă, de opțiuni politice sau de orientarea sexuală, cetățenii dezvoltă un potențial fără precedent de ripostă sau de polemică. Nu numai atât, dar chiar și cele mai mărunte subiecte cotidiene relevă dorința mereu trează de a provoca conflictul și a întreține incertitudinea. Intelectuali sau mediocri cărora proliferarea internetului și a rețelelor sociale le întreține iluzia că stăpânesc orice subiect, clerici sau laici, tineri sau bătrâni, profesori sau elevi, cu toții participă cu voluptate la expunerea publică, mai mult sau mai puțin palpabilă, a temelor de interes major pentru societate sau care stăpânesc aprioric mentalul colectiv.

În cadrul acestui context, merită remarcată apariția cărții lui Doru Căstăian, profesor excepțional, traducător, publicist, fascinat de domeniul educației și de tinerii aparținând acestui sistem, Despre ce ne apropie și nedesparte. Umanism, secularizare credință, apărută la editura Ratio et Revelatio, în acest an. Lucrarea grupează, de fapt, o serie de artiole, scrise în diverse perioade și vizând multiple teme, dar care reușesc să întărească senzația de unitate și, mai ales, de coerență în gândire a autorului. Ceea ce ne apare cu adevărat relevant este admirabila poziție de la înălțimea căreia Doru Căstăian își propune și reușește să trateze subiecte delicate, care au reușit, de-a lungul timpului să genereze reacții disproporționate și poziționări ireductibile. Cu un calm intelectual desăvârșit, rațional și lucid, deci cât se poate de obiectiv, autorul încearcă să opteze pentru calea compromisului rezonabil în condițiile în care cineva este dispus să recunoască valabilitatea argumentelor multiple. Nu este totuși cazul de a anula convingeri puternic înrădăcinate sau de a le deturna fundamental de la sensul lor inițial, cât de a căuta locurile comune bazate pe natura condiției umane. Doru Căstăian nu acuză, nici măcar nu reproșează, ci ascultă atent starea de prelingire a trecerii istoriei punctată haotic de viziuni diametral opuse. Acolo unde unii perseverează în construcția de tranșee și revin de pe unul din fronturi doar pentru a se întoarce pe altul, domnia sa vede posibilă pacea, medierea, liniștea. Confortul său intelectual provine tocmai din această atitudine destinsă, relaxată, ce nu poate părea decât irațională în ochii extremiștilor ideilor. Or, în realitate, nimic nu este mai rațional.

În această manieră, sunt tratate teme de amploare, care merită multă reflecție și mai puțină agitație facilă. De pildă, un subiect demn de prezentat este trecerea de la sacru la laic, dezvoltată progresiv în cadrul societății occidentale. Or, această trecere nu s-a făcut și nu se face încă neproblematic, existând încă destule puncte de divergență, unele care produc rupturi profunde, altele punctuale, dar nu mai puțin acute. Așa cum arată autorul, „la baza acestor conflicte care par punctuale, stau de fapt rațiuni profunde și complexe care nu numai că sunt prin ele însele manifeste, dar se și refuză privirii superficiale.” Este vorba, de fapt, de viziuni diferite de a privi sau a interpreta lumea, cu adânci rațiuni într-o lungă tradiție, resimțită din plin în mentalul colectiv. Un bun exemplu poate fi reprezentat de subiectul căsătoriilor între persoane de același sex, mai ales că în România a existat o importantă dezbatere și s-a ajuns chiar la organizarea unui referendum pentru interzicerea acestora prin intermediul Constituției. În mod evident, fiecare tabără și-a apărat îndârjit poziția, mai mult, au fost mirați de dogmatismul și rigidatea unora sau de nesăbuința altora. Oare nu poate fi găsită o cale de mijloc?

În mod cert, este posibilă. În fond, reprezentanții religiei au fost rezonabili de-a lungul timpului și au consimțit să cedeze până în momentul în care această opțiune devine insuportabilă. Într-adevăr, lumea de azi, cu toate imperfecțiunile sale, a fost modelată în bună măsură de religie, ceea ce nu înseamnă că aceasta trebuie să devină unicul punct de referință. Dimpotrivă, crede Doru Căstăian, „creștinismul este acea religie care, prin dezvoltarea istorică a rețelei sale de rețele, creează condițiile istorice pentru a fi depășit. (…) Creștinismul, prin condițiile sale interne particulare,a făcut posibilă o lume pe care nu doar că nu o mai poate stăpâni, ci, mai mult decât atât, o lume, care, dacă e să păstreze condiții umane pentru umanitatea care o populează, nu mai poate fi structurată principial de religie.” Nu este, cum s-ar putea crede, o pledoarie pentru dispariția credinței, care poate fi în continuare un fapt relevant, ci doar că lumea viitorului trebuie și poate fi structurată pe coordonate diferite; nici pozitive, nici negative, ci doar diferite. În momentul în care religia își propune o viziune de ansamblu, în mod cert imuabilă, este obligată să înainteze negația ca formă unică de răspuns în raport cu provocările contemporane. Or, acestea nu pot fi obliterate, nici măcar din punct de vedere ideologic și se insinuează tot mai mult ca parte a vieții cotidiene banale. În aceste condiții, dialogul rezonabil și sensibilitatea la argumentele celorlalți par a fi căile posibile, dacă nu a reconcilierii, măcar a deblocării unei situații în aparență insurmontabilă.

Considerațiile de mai sus trebuie plasate în cadrul unui fundal mult mai larg pe care Doru Căstăian îl explorează cu seninătatea rațională a filosofului atent și reflexiv. Autorul ne propune incursiuni incitante prin intermediul cărora putem să pipăim realitatea concretă și să intuim transformările ulterioare. Relevante din acest punct de vedere sunt ideile expuse în jurul ideii de ce va fi dincolo de om, cu alte cuvinte despre postuman. Este un scenariu menit să ne înfricoșeze? În orice caz, știința și tehnica, inteligența artificială au făcut progrese însemnate de natură a creiona o lume radical diferită de cea pe care ne obișnuisem a o cunoaște. Procesul cuprinde câteva trăsături corect surprinse de autor: este anarhic, excesiv, complex, primordial și incontrolabil. Scrie Doru Căstăian: „Omul se va trezi dus dincolo de sine însuși printr-o conjuncție evenimențială pe care n-o poate prevedea, nici stăpâni. Este cât se poate de ușor de imaginat o ființă tot mai artificială venind despre uman, care aleargă să întâlnească o inteligență artificială care caută să se umanizeze.” Este interesant de speculat condiția omului în această conjunctură fără îndoială inedită, dar care permite o mutație teribilă. Autorul schițează câteva abordări posibile, subsumate caracterului imperativ umanist – în fond, ce altceva este Doru Căstăian dacă nu un umanist convins? – și pledează pentru umanizarea spațiilor noastre de dialog.

Cu multă competență și seriozitate științifică sunt abordate de către Doru Căstăian și alte subiecte esențiale pentru înțelegerea lumii ce ne înconjoară. Așa este, de pildă, prezentarea tezei evoluționiste, una care revine constant în preocuparea autorului, aici în conjuncție cu teologia și credința. Trebuie recunoscut faptul că anul 1859, atunci când Charles Darwin și-a publicat lucrarea Originea speciilor, este un punct de cotitură fundamental peste care omenirea nu va mai poate trece vreodată. Reintrepetată, completată sau îmbunătățită, teoria evoluționistă continuă să reprezinte alternativa rezonabilă pentru a descifra progresul naturii și apariția omului pe Pământ. În mod evident, este o poziție pe care religia o încarcă cu percepții negative, descoperirea universului ducând la „pierderea cerului”. Rămâne în continuare o dezbatere incitantă predarea teoriei evoluționiste în școli, dar mai ales modalitatea prin care aceasta trebuie făcută. Mai departe, Doru Căstăian scrie la fel de interesant despre alte subiecte, mai mult sau mai puțin conexe principalelor teme prezentate: sunt gânduri concepute în același registru, despre sex, intoleranță și democrație, despre Carl Sagan, despre iepurele precambrian și patosul fragilității, despre empatie, rațiune, naivitate, speranță sau chiar despre Facebook și a sa ontologie a suprafețelor și a mângâierilor.

Abordări interesante, fecunde intelectual și provocatoare sunt prezente în toate textele acestei cărți. Cu toate acestea, lucrarea nu îmi pare a fi greoaie, de natură a bara accesul celor care nu au în spate un bagaj intelectual considerabil. Dimpotrivă, ideile inteligibile, stilul fluid și alert, problematizările însoție de interesante trimiteri spre cunoașterea scrierilor altori gânditori ori excursurile filosofice și istorice fac din carte una accesibilă publicului larg, empatic sau fanatic, reflexiv sau habarnist, curios sau doar plictisit. Doru Căstăian se mișcă printre zeci de concepte grele, complexe, cu naturalețe și fără să fie măcar pentru o clipă intimidat de suprafața răspunsurilor. Orice întrebare își poate găsi răspunsul, de altfel, dacă înțelegem contextul acesteia precum și viziunea capabilă să îi spargă aparența. Având o erudiție monstruoasă și o solidă experiență didactică, autorul își filtrează gândurile, ideile, reflecțiile sub forma unor prelegeri menite a dizolva chiar și apatia ignorantului. O temă nu este niciodată abordată prin ea însăși, ci prin multiplele contexte în care aceasta apare posibilă, ceea ce duce la încadrarea ei într-o magmă de reflecții. Dacă este adevărat că ideile au schimbat lumea, cele prezente în cadrul acestei cărți au fără doar și poate puterea să genereze discuții, să frângă cerbicii, să înmoaie fanatismul, cu alte cuvinte să propună un cadru umanist în care argumentului rațional îi revine rolul primordial. Andrada Ilisan spunea că ontologia lui Doru Căstăian este una a „mângâierii”. Într-adevăr, autorul, așa cum arătam și mai sus, deși are propriile convingeri filosofico-religioase nu renunță nici o clipă la empatie, la sensibilitatea celuilalt, la rezonabil, la firescul existenței, atât de contradictorie, de altfel. Autorul mângâie filosofia pentru a îi despica esența și a îi surpinde resorturile cele mai ascunse, mângâie religia pentru a îi constata vitalitatea trecută și fragilitatea prezentă și pentru a îi defini rosturile postumane, mângâie evoluția pentru a înțelege posibilitatea unor scenarii apocaliptice, mângâie umanitatea pentru a o face conștientă de magnitudinea sa. Nu în ultimul rând, mângâie istoria pentru a da tuturor acestora un sens.

În fond, așa cum arăta Doru Căstăian, într-unul dintre cele mai bune texte scrise vreodată despre drama de la Cernobîl, prezent în această lucrare, „Homo erectus a dispărut acum 140.000 de ani”.

Despre ce ne apropie și ne desparte. Umanism, secularizare credință de Doru Căstăian