„Mama stătea lângă mine, dreaptă și cu mâinile împreunate în poală. Amintirea mea despre ea era amănunțită și perfectă, mergând până la șuvița rebelă de păr de după urechea ei și la pata vagă de pe bărbie, acoperită cu fard.
– Faptul că harul fiicei dumneavoastră o face să cheme durerea în ea și să o proiecteze în alții sugerează ceva despre ce se petrece înlăuntrul ei, a spus el. Însă o evaluare superficială spune că, într-un fel, ea simte că o merită. Și simte că și alții o merită.
În loc că izbucnească în felul cum o făcea în acea vreme, mama și-a înclinat capul. Încă îi puteam vedea pulsul pe gâtul ei. S-a întors spre mine de pe locul ei. Era mai frumoasă decât îndrăzneam să-mi amintesc; până și ridurile de la coada ochilor ei erau grațioase, delicate.”
(Veronica Roth, Pecetea morții, Editura Corint, 2016)
