Diana Rotaru
Director Artistic MERIDIAN 2023 PERSONA
Melomanul bucureştean care a colindat prin meandrele Festivalului Internațional MERIDIAN în perioada 5-12 noiembrie 2023 a avut parte, aşa cum îi şade bine unui aventurier, de surprize zilnice. Unele erau previzibile: în primul rând, întâlnirea cu manifestări de natură interdisciplinară şi multimedia, o direcție din ce în ce mai puternică a scenei muzicale contemporane româneşti şi nu numai. Deja nu ne mai miră atunci când intrăm ceva mai devreme într-o sală de concert şi vedem un dansator (de renume! Dancs, Coțofană, Lilienfeld, Găbudeanu…) care se pregăteşte prin stretching, sau munți de cabluri care țâşnesc din mixere-creaturi clipind din zeci de ochi. În al doilea rând, amprenta tematică, pentru că din 2019, identitatea festivalului este orientată în jurul unei metafore specifice care adună sub umbrela sa toate evenimentele din cadrul ediției respective. După „Grădini sonore” (2019), „Planetarium” (2021) şi „Atlas” (2022 – ediție câştigătoare a Premiului Radio România Cultural), în 2023 a venit rândul măştilor, cu toată simbolistica asociată lor – care a mai şters, speră organizatorii, din aura teribilă creată de perioada pandemică. Superbele măşti „tribale” create de ORDOETCHAO (Ioana Buraga şi Vlad Grigore) pentru folclorul imaginar al țării Meridian au împânzit vesel atât mediul online, cât şi holurile Universității Naționale de Muzică din Bucureşti. Pe lângă această expoziție virtuală, una din surprizele neaşteptate a fost tragerea zilnică la sorți în urma căreia un norocos membru al publicului a plecat acasă cu identitatea zilei respective „Meridian” (#PickYourIdentity) sub forma unei măşti printate 3D şi pictate de mână de Ioana Buraga. Scopul? De a păstra un suvenir al festivalului şi al întâlnirii-experiență cu muzica nouă, dar şi de a răsplăti cumva reziliența publicului fidel al concertelor organizate de UCMR.
O altă surpriză a fost expoziția itinerantă de măşti. Ce înseamnă asta: 6 măşti, 6 personae polisemantice care au bântuitpublicul bucureştean timp de 7 zile – şi în a 7-a s-au odihnit în „Balul Mascat” organizat de Irinel Anghel la Art Hub. Cele 6 arhetipuri alese – Timpul (automaton sinistru-haios cu un ceas deşteptător lipit de tâmplă), Moartea (liane sălbatice țâşnind dintr-un hău întunecat), Șahul (figura umană ca tablă de joc strategic), Seducția (catifea roz senzuală şi trandafiri înțepători), Fiesta (craniu bizar năpădit de pene şi paiete) şi Poezia (cu o pană şăgalnic ținută între dinți şi obrajii plini de cuvinte) – au fost imaginate de Angela Bontaş (membru fondator Rostopasca, cu expoziții în Europa şi S.U.A. de peste 20 de ani), un artist extraordinar de creativ, şugubăț-profund, cu dublă specializare în sculptură şi scenografie şi cu o afinitate specială pentru ce numeşte ea „artă pentru copii”, dar de fapt se adresează nouă, tuturor celor care şi-au păstrat măcar parțial gustul pentru „joacă serioasă”. Aflate la granița dintre ludic şi grotesc, dintre delicatețe şi visceral, măştile Angelei Bontaş, parcă desprinse dintr-un film suprarealist sau din „Ţara Minunilor”, au prins viață cu ajutorul grupului de performeri The Mad Hatterpillars (dacă tot l-am menționat pe Lewis Carroll). Înfăşurați în pelerine negre, felliniene, „mascații” – aşa cum au fost botezați de echipa tehnică a festivalului – au realizat micro-flash-mob-uri zilnice la ore şi în spații neanunțate, de 2-3 minute, de obicei înaintea unor anumite concerte; toate peformance-urile au avut o pronunțată componentă sonoră, de la şoaptă la cânt la instrumente de percuție la sunet electronic mascat în boxe plimbărețe, căci The Mad Hatterpillars sunt toți studenți sau foşti studenți ai UNMB, fie ei tineri compozitori (Vlad Ciocoiu, Ana Creangă, Irina Perneş şi Mihnea Dragne) sau nu (Sofia De La Hoz – pian, Dana Mihordea – muzicologie şi canto). Un grup foarte proaspăt format, în urma unui atelier de improvizație vocală şi de mişcare susținut spontan şi benevol de Irinel Anghel în vara anului 2023, concretizat apoi într-un concert-spectacol de debut la „I-auzi una”, The Mad Hatterpillars au demonstrat în cadrul festivalului MERIDIAN nu numai o afinitate comună pentru performance, pentru un demers „interdisciplinar” non-convențional, pentru umorul absurd, dar inteligent, pentru sunetul altfel, pentru statement-ul artistic declamat cu zâmbetul pe buze (în spatele măştii), deloc agresiv, cu o afecțiune nedisimulată pentru public – dar, cel mai important, o plăcere şi o dedicație absolut admirabile. Micul sediu CIMRO (Centrul de Informare Muzicală din România – voilà!) de la subsolul UNMB a devenit pentru o săptămână, după spusele lor, camera magică în care Clark Kent devenea Superman şi Bruce Wayne, Batman, spațiul de transformare în alter-ego-ul ales pentru festival, identitate pe care şi-au asumat-o cu entuziasm şi fantezie. Intervențiile performative ale grupului The Mad Hatterpillars au fost cu siguranță nu numai nucleul ediției MERIDIAN, firul roşu care a condus toate evenimentele din cadrul festivalului, dar şi o demonstrație că încrederea (mea şi a multor altora) în tânăra generație de creatori-interpreți are nişte baze foarte solide.
Vernisajul din Foyer-ul Studioului de Operă al UNMB a avut loc în ziua de deschidere a festivalului, sub privirile unui public din ce în ce mai numeros, în mare parte confuz, dar şi vrăjit. Ariadna Ene Iliescu, a 7-a membră a grupului (care nu a putut participa decât la deschidere) şi-a asumat rolul de Mare Preoteasă îmbrăcată sobru în alb, dar cu şlapi de plajă înflorați în picioare (un prim indiciu de „joacă serioasă”) care a activat pe rând performerii punându-le măştile. Fiecare a început să îşi ruleze mantra personei asumate: Timpul (Sofia de la Hoz) – cu bătăi din picioare şi anunțări aleatorii ale unor ore imaginare, Poezia (Vlad Ciocoiu) – cu mişcări de erou romantic alintat şi rotiri de pelerină, Șahul (Dana Mihordea) – deplasându-se numai în linii drepte şi gângurind, Seducția (Mihnea Dragne) – cu gemete şi oftături adorabile, Moartea (Ana Creangă) – verbalizând cumplit de prietenos îndemnuri pacifiste („nu-ți fie frică”) iar Fiesta (Irina Perneş), prin dans energic cu clopoței. După o acumulare organică şi interacțiuni doi-câte-doi, cele 6 măşti s-au coagulat într-un corp comun şi….a început festivalul. În zilele care au urmat, fiecare performer a preluat pe rând „regia” intervenției colective, intervenție care a fost mereu anticipată de indicii împărțite publicului cu o seară în prealabil: răvaşe cu simboluri, flori parfumate, mesaje şi desene de o creativitate şi meticulozitate impresionantă; când i-a venit rândul (pun intended), Moartea şi-a dat chiar şi numărul de telefon (ceea ce i-a provocat Anei Creangă nişte conversații minunat de absurde câteva seri la rând după terminarea expoziției itinerante).
Luni 6 noiembrie, înaintea concertului PROFIL, a fost momentul POEZIEI (Vlad Ciocoiu). Grupul a făcut înconjurul Sălii Enescu, ca un „miriapod” sinuos. Vlad, cu răvaşe pe el ca o poartă de templu, din care îți puteai alege destinul (eu, în calitate de organizator stresat, mi-am ales „libertatea”, deşi eram abia în a doua zi de festival), a condus cu o morişcă procesiunea serpentino-păsărească, toți avansând cu şuierături şi fluierături de creatură de legendă, în paşi de vals lent. „Am văzut masca Scrisului ca pe un fenomen care poate reprezenta și potența alte concepte. Pentru flashmob-ul meu am vrut să arăt fluiditatea ideilor reprezentate de ceilalți performeri atunci când ajung în contextul ideii de „scris”. M-au inspirat foarte multe direcții atunci când am vrut să-mi definesc momentul, dar dacă aș încerca să rezum totul aș spune că am vrut să coagulez întregul grup într-un singur „corp”. Acesta funcționează ca o singură entitate la nivel macro, însă poate fi divizat în mai multe identități în funcție de ce se întâmplă în interiorul său sau ce procese au loc în „mintea” acestuia. Am sperat să pot reprezenta astfel puțin din dinamicitatea fenomenului de creație, care poate deveni orice și poate reprezenta orice”, a spus Vlad Ciocoiu.
Marți 7 noiembrie a fost timpul TIMPULUI (Sofia de la Hoz), înaintea concertului susținut de Ladislau Csendes şi Cătălin Crețu în Sala Silvestri. După o declanşare a acțiunii fireşte, cu ajutorul pianului şi al metronomului (vestigii ale anilor de studii şi studiu), Sofia a activat pe rând performerii care au fost transformați în „automatoane” sau jucării mecanice (în cazul Danei Mihordea, şi cântătoare), pe fundalul unui magazin de ceasuri din ce în ce mai isteric. O sonerie a rupt vraja, iar grupul a ieşit treptat în ambianța onirică a unui music-box. „Am decis să mă concentrez pe pictura lui Salvador Dalí, Persistența memoriei”, spune Sofia. „Printr-o suprapunere de metronoame și ceasuri cu bătăi și viteze diferite, am vrut să arăt că, în lumea viselor, starea timpului se schimbă. Și cum, odată ce părăsim acea „lume alternativă”, ne întoarcem la acel ritm, care este același pentru toată lumea, chiar dacă suntem diferiți”.
Miercuri 8 noiembrie a fost cu petrecere. FIESTA (Irina Perneş) a dat buzna în mijlocul recitalului de bisuri pentru pian susținut de Adriana Toacsen (foarte nimerit!) şi a inundat Sala Mică a Ateneului cu voie bună şi energie frenetică. Tamburine, chiuituri, clopoței, bătăi din palme şi boxe portabile cu samba, vijelia s-a împărțit pe scenă în două tabere pentru un micro-duel dansant-tribal, apoi a ieşit la fel de exuberant şi gălăgios cum a şi intrat. Spune Irina Perneş: „Pentru mine Fiesta reprezintă exacerbarea sinelui, momentele efemere ale vieţii în care ne permitem să fim noi înşine, în care ne permitem să fim expansivi, să ne bucurăm cu toată inima fără să ne gândim la viitor. De aceea, mi s-a parut cel mai potrivit pentru fiestă ca momentul nostru să fie unul scurt, efemer si vijelios, ca o furtună. Care te surprinde şi dispare la fel de repede. Un moment marcat de ritm, de dans, de mişcări largi, de mult zgomot si de lăsat toată energia pe care o avem afară.”
Ce poate fi mai potrivit după o fiesta decât…un moment de SEDUCŢIE. Din pacate, intervenția regizată de Mihnea Dragne în Foyer-ul Sălii Studio a Teatrului Odeon, înainte de concertul „Noul Nō” din 8 noiembrie a fost singura la care nu am putut să asist, din motive obiective (organizatorice). Îl citez, aşadar, integral pe autor: „Ziua Seducției a însemnat pentru mine un moment în care am putut să mă imersez în lumea contrastantă a seducției: elegantă, dar şi tumultoasă; caldă, dar şi rece; frumoasă, dar şi înfricoşătoare. Momentul a fost susținut de o bandă care a debutat cu sonorități luminoase, marcând intrarea măştii Seducției în spatiu – aceasta a început sa strângă cu ajutorul unui buchet „magic” de flori restul personajelor şi să le puna în perechi pentru un dans suav, romantic, jucăuş, dublat de glissando-uri vocale ce aminteau de gemete şi momente de cvasi-conversție. În urma unei tensionări treptate, măştile au devenit agitate, violente şi agresive, îmbrâncindu-se şi năpustindu-se una asupra alteia în acompaniamentul unor sonorități techno. Printr-o ruptură, momentul agresivității s-a încheiat, valsul a revenit, dar de data asta corupt, precum un vinil stricat, iar Seducția a condus fermecător restul măştilor afară din spațiu.” Banda, realizată în colaborare cu Irina Perneş, este excelentă – şi dramaturgia foarte sugestivă.
ȘAHUL (Dana Mihordea) a invadat Studioul de Operă UNMB în ziua de vineri 10 noiembrie, înaintea concertului ansamblului ICon Arts. În întuneric aproape total, The Mad Hatterpillars au mărşăluit printre spectatori, la un semnal ascuțit de fluier luminându-şi cu o lanternă fețele, „prinşi” mereu în altă poziție, ca nişte piese de şah. Un moment puternic şi foarte eficient. „Pe fundalul angoasant al unui sunet sinus în acut, cinci performeri evoluează din diverse puncte ale Studioului de operă catre centrul scenei. Semnalele stridente ale fluierului demarchează momentele de tăcere deplină de haosul poliritmic al marșului executat de personajele care, la finalul fulgurantei ambuscade sonore, se adună concentric in jurul Șahului. Estetica Camp a micro-performance-ului este amplificată de încremerile bizare ale celor cinci performeri sub lumina lanternelor portabile, dar şi de surpriza devoalării identității Șahului”, spune Dana Mihordea.
Ultima intervenție performativă a avut loc sâmbătă 11 noiembrie, în regia Anei Creangă – MOARTEA. Bineînțeles. Un final ambiguu al expoziției itinerante de măşti, desfăşurat în trei etape. În prima, performerii au bântuit la propriu ore în şir Universitatea de Muzică, ascunşi prin diferite colțuri. Moartea a mers timp de trei ore cu pasagerii în lift. Asta da experiență, să mergi cu Moartea în lift. A doua etapă a avut loc înaintea concertului de la ora 19 din Studioul de Operă, în Foyer. O las pe autoare să povestească: „Pe podeaua de la intrarea în sala de spectacol sunt întinse toate măștile, în afară de una. Moartea, în cămașă de noapte albă, se plimbă printre măști, invită oamenii să se strecoare printre ele pentru a intra în sală, „nu, nu are pentru ce să vă fie frică, nu, sfârșitul nu ne e dușman”, îi conduce cu grijă, spectacolul începe.” În acest timp, au fost împărțite răvaşe cu recomandări din partea Morții – „De văzut: A șaptea pecete (Ingmar Bergman); De citit: Moartea ca linie a vieții (Lyall Watson); De contemplat: frunzele căzând…; De ascultat: propria respirație: încă ești în viață!”. A treia etapă s-a desfăşurat în sala de concert, sub forma unei procesiuni – bizar marş funebru (?). Grupul a cântat, captiv într-o stare hipnagogic-fantomatică, un dans lent obsesiv, în timpul căruia Moartea a dezactivat pe rând toate măştile, readucându-le în rolul de spectator-în-sală. Înainte de a se dezactiva pe sine, Moartea a recomandat – „mai bine trăieşte”. Ana Creangă – care a dovedit un real talent actoricesc pe parcursul săptămânii Meridian, spune: „Nu a fost ușor. Fiecare spectator a venit de-acasă cu propria traistă mai mult sau mai puțin plină cu motive pentru care „despre moarte nu vorbim”. Iar eu am avut la dispoziție între 5 secunde și 3 minute în care puteam avea (sau nu) norocul de-a trezi în ei o întrebare, o mirare, o simțire puțin diferită de cele de toate zilele.”
A fost simpatic să observ reacțiile diverse pe care le-a stârnit expoziția itinerantă de măşti în timpul festivalului. Dacă pentru mulți aparițiile The Mad Hatterpillars deveniseră rapid o obişnuință aşteptată cu interes, sau cel puțin, cu amuzament, pentru unii – mult mai puțini, din fericire, intervențiile erau suferite cu stoicism, până la începerea „concertelor adevărate”. Cred că aici se decantează de fapt publicul, prin două atitudini care nu se subscriu în niciun caz binomului corect/greşit, dar care relevă de fapt reacția la altfel, la non-convențional – şi sper că în cel mai fericit caz, aceste mini flash-mob-uri au provocat măcar introspecție, autoanaliză, în rândul publicului Meridian, vechi şi nou. În ceea ce mă priveşte, experiența a fost o bucurie de la un cap la altul, mai ales că, în afară de declanşarea inițială a ideii, mi-am păstrat până la festival surpriza descoperirii atât a măştilor propriu-zise (felicitari încă o dată minunatei Angela Bontaş!), cât şi a creativității membrilor The Mad Hatterpillars – a căror coagulare legată strâns nu numai de prietenie sinceră, dar şi de un drum estetic clar la care aderează toți, fără rezerve, o invidiez, o admir şi o iubesc. Bravo!
