„Cortina. Eseu în șapte părți” – despre literaturi și națiunile lor

Milan Kundera a fost scriitor de origine cehă, plecat în Franța în anul 1975, unde primește și cetățenie franceză în anul 1981. În toamna anului 2023 a fost tradus din limba franceză, de către Vlad Russo, volumul Cortina, după titlul original Le rideau, la Humanitas Fiction, în seria de autor Milan Kundera.

Cartea este structurată în șapte eseuri, construite în jurul analizei critice a marii literaturi a lumi, a esteticii și valenței existențiale a acesteia, subliniind și rolul ei în viețuirea și supraviețuirea statelor, națiunilor și istoriei lor. Kundera devine un exeget al interdependenței istorie – literatură, conturând în fiecare eseu locul uneia lângă cealaltă, ca o legătură organică indestructibilă.

Eseurile lui Milan Kundera se construiesc în jurul conceptului de „cortină”, definit ca o limită între realism și suprarealism, între ficțiune și corespondentul său în lumea reală, o axă definitorie a literaturii, dar și o constantă a istoriei, în spatele căreia cosmetizarea își pierde sensul:

O cortină magică, țesută din legende, atârna între noi și lume. Cervantes l-a trimis pe don Quijote în peregrinare și a sfâșiat cortina. Lumea i s-a arătat cavalerului rătăcitor în toată goliciunea comică a prozei sale. Aidoma unei femei care se fardează înainte de a pleca grăbită spre prima ei întâlnire, când aleargă spre noi în clipa nașterii noastre, lumea este deja boită, mascată preinterpretată.

În aceeași măsură, se regăsesc definite și alte concepte, din perspectivă culturală, precum provincialism, Weltliteratur, literaturi. Provincialism, în context cultural și istoric, cuprinde, pe de o parte, viziunea restrictivă a fiecărei culturi în propriul spațiu, fără a accepta integrarea într-unul mai vast, iar pe de altă parte, semantica unor opere născute din necesitatea supraviețuirii și afirmării.

Cum să definim provincialismul? Ca incapacitatea (sau refuzul) de a privi propria cultură în mare context. Există două feluri de provincialism: cel mai marilor și cel al micilor națiuni. Marile națiuni opun rezistență ideii goetheene de literatură universală fiindcă propria lor literatură li se pare suficient de bogată ca să nu aibă a se interesa de ceea ce se scrie în alte părți.

Supunând unei analize istorice provincialismul literar, în sens restrâns, și cultural, în sens larg, autorul realizează o analogie cu natura națiunilor mici și a națiunilor mari, care, de-a lungul istoriei, s-au adaptat diferit la raportarea uneia față de alta. Astfel, o națiune mică supraviețuiește per se, atât timp cât nu se compară sau nu stabilește legături cu o națiune mai dezvoltată, mai extinsă, se preocupă de crearea unei identități și mai puternice, mai accentuate, valorizându-și tot ceea ce cuprind, cu atât mai mult sfere de cunoaștere, precum literatura, istoria. De asemenea, Kundera analizează conceptul german „weltliteratur”, care capătă valențe de „literaturi” sau contextul literaturii universale. Orice operă literară se naște într-un context național, fiind asimilată, ulterior, la nivel universal, devenind, în acest fel, canonică. Inevitabil, se revine la diferențierea națiunilor mici și națiunilor mari, care, fiecare, prin natura ei, oferă un demers diferit operelor pe care le cuprind. În secolul al XX-lea, diferența dintre cele două tipuri de națiuni se realiza din prisma libertății și regimului politic. Națiunile estice intrând în sfera celor mici, limitate de cenzură, putându-se discuta despre o claustrofobie culturală a națiunilor îndoctrinate.

Ceea ce deosebește micile națiuni de cele mari nu este criteriul cantitativ al numărului de locuitori; e ceva mai profund: existența lor nu este pentru ele ceva de la sine înțeles, ci este întotdeauna o problemă, un pariu, un risc; ele se află în defensivă în fața Istoriei, acea forță care le depășește, care nu le ia în considerare, care nici măcar nu le observă.

În cadrul aceluiași eseu, autorul conturează portretul omului din Est și receptarea acestuia în lumea liberă, occidentală, descriind propria experiență din momentul exilului în Franța, realizând că dincolo de cortină era un individ venit dintr-o far away country of which we know little, ceea ce o transforma într-un spațiu abstract, o anexă a comunismului internațional.

Îndepărtându-se de valențele politice și istorice, eseistul abordează în cuprinsul eseurilor sale opere literare cunoscute, canonice, repere ale literaturii universale, de la realismul rusesc la romantismul francez și scrierile central europene, contribuind semnificativ la a oferi perspective noi asupra esenței cărților puse sub lupă, ceea ce dovedește interesul vădit al autorului pentru dovedirea, consolidarea rolului literaturii în spațiul vast, incomensurabil al culturii. Decupează imagini bine conturate din romane celebre, precum Ana Karenina, realizând o analiză asupra detaliilor, asupra scenelor puternic impregnate în memoria cititorului, cum ar fi scena morții Anei, sinuciderea contextualizată, întregită de elemente care pot deveni marginale într-o primă lectură a unui cititor. Așezat în același eseu cu Educație sentimentală a lui Flaubert, un roman blând, concentrat, mai degrabă, pe prezentarea cotidianului, pe scene descriptive, romantice, romanul lui Tolstoi poate părea cu totul și cu totul altceva, dar finețea gândirii și critica lui Kundera trasează între aceste două opere, aparent complet diferite, o conștiință a continuității, esențială pentru o înțelegere globală, de ansamblu, a culturii, în general, a literaturii, în special.

În eseul Estetica și existența, Milan Kundera demonstrează, în manieră complexă, legătura dintre imperativele existenței și valoarea estetică a unei opere literare. Supuse analizei cărți, precum: Omul fără însușiri, Castelul, Tristram Shandy sau Don Quijote, eseistul decupează scene din care reies tragicul, umorul, infernul, denumite concepte estetice, aplicabile realității, regăsite în contexte de viață.

Conceptele estetice au început să mă intereseze abia în momentul în care mi-am dat seama de rădăcinile lor existențiale; când le-am înțeles în calitatea lor de concepte existențiale; fiindcă oamenii – simpli sau rafinați, inteligenți sau neghiobi – se confruntă constant de-a lungul vieții lor cu frumosul, cu urâtul, cu sublimul, cu comicul, cu tragicul, cu liricul, cu dramaticul, cu acțiunea, cu peripețiile, cu catharsisul, sau, ca să vorbim de concepte mai puțin filozofice, cu agelastia, cu kitschul sau cu vulgaritatea; toate aceste concepte sunt cărări care ne poartă către căi diferite aspecte ale existenței inaccesibile pe alte căi.

În ultimul eseu, intitulat Romanul, memoria, uitarea, Kundera reunește termeni definitorii atât pentru întreaga sa operă, cât și pentru problematica abordată în volumul de față. Literatura ca o formă a neuitării, romanul ca utopie a unei lumi ce nu cunoaște uitarea, subliniind dihotomia efemeritate – veșnicie, raportată la istorie și viață. Romancierul care își scrie opera cu conștiința imperios necesară a existenței acesteia și păcatul inevitabil al memoriei de a arunca în uitare totul, păstrând rămășite, fragmente, părți. Existența omului, asemenea literaturii, este marcată de trecerea în uitare a multor episoade, păstrând, însă, în mod necesar, neuitarea identității.

De ce a trebuit să ne naștem? Și cine suntem? Și care e pământul nostru, terra nostra? Vom înțelege foarte puțin dacă ne vom mulțumi să sondăm enigma identității cu ajutorul unei memorii pur introspective.

Cele șapte eseuri ale lui Milan Kundera se constituie într-o analiză critică a marii și micii literaturi, într-o reflecție esențială a rolului istoriei, statului, națiunilor în integrarea, continuitatea literaturii naționale și universale, dar, mai ales, se constituie într-o fină hermeneutică asupra lumii și polivalenței sale, mai presus de categorii și timp. Milan Kundera se dovedește, în mod repetitiv, și un mare eseist.

Cortina. Eseu în șapte părți de Milan Kundera