Când minciuna, prostia, propaganda şi infatuarea se întrunesc într-o singură acţiune, începi să faci campanii militare cu scopul de a pune în practică utopii.
Cheltui sume uriaşe de bani, minţi populaţia astfel încât să-ţi susţină eşecul lamentabil, toci acolo vieţi şi mulgi resurse financiare cât de mult poţi, fără a aduce vreun beneficiu populaţiei care ţi-a încredinţat puterea şi ţi-a oferit resursele, iar când adevărul începe să iasă la suprafaţă, nu rămâne decât să te retragi şi să minţi în continuare.
Ultimii patru preşedinţi ai celei mai mari puteri din lume se acuză reciproc pentru un eşec la care au contribuit cu toţii. Comisia Suedeză de Nobel ar trebui şi ea să-şi toarne cenuşă în cap, pentru acordarea unui premiu de pace pentru o acţiune care nu are nimic a face cu pacea. Ba se prea poate ca în curând să ne trezim cu o baie de sânge de care toţi or să încerce să se spele.
Desigur, toate declaraţiile şi acţiunile din jurul războiului din Afganistan sunt şi au fost politicianiste, iar adevărul este cât se poate de simplu: războiul din Afganistan a fost un eşec de la cap la coadă. O minciună sfruntată, încununată de un eşec strategic. Se putea mai bine?! Nu, nu cred, atâta vreme cât refuzăm realitatea! Nu cred, deoarece nu toate popoarele visează la democraţie şi nu toţi oamenii cred în multiculturalisme, drepturi egale şi libertate, chiar dacă aceste concepte aduc beneficii majore când sunt asimilate şi aplicate corect. Băgate pe gât însă, conceptele astea nu rezistă. Sunt o formă fără fond, o simplă utopie sterilă.
NATO, împreună cu SUA, forţa majoră a intervenţiei din Afganistan, nu au reuşit nimic din ceea ce şi-au propus. Nu au reuşit să stabilizeze regiunea, nu au reuşit să controleze producţia de opium, nu au reuşit să distrugă capacităţile teroriste, nu au reuşit să le aducă locuitorilor nici pace, nici bunăstare, nici democraţie, nici instituţii durabile. Modelul occidental nu este replicabil oriunde şi oricum!
Oricine ar fi, cine a citit Principele lui Machiavelli ar fi înţeles că tot ceea ce un diplomat din Florenţa secolului al XVI-lea considera clarificat, propaganda umanistă a resetat cu conştiinciozitate, mânaţi fiind de vise fantasmagorice, vise care au dus la o uriaşă risipă de vieţi, bani şi timp, la un eşec indiscutabil.
De ce spun asta? Deoarece din toată acţiunea militară din Afganistan a lipsit pragmatismul. Tot ceea ce au făcut aliaţii acolo a fost o ocupaţie, însă au încercat să ambaleze asta ca fiind o „luptă pentru pace”. James Dobbins, un fost diplomat american, declara în documentele obţiunute de Whasington Post (WP) următoarele:
“We don’t invade poor countries to make them rich. We don’t invade authoritarian countries to make them democratic. We invade violent countries to make them peaceful and we clearly failed in Afghanistan, and in Somalia and in several others.” James Dobbins, former US Diplomat, Special Inspector General for Afganistan Reconstruction (p.43) (https://www.washingtonpost.com/graphics/2019/investigations/afghanistan-papers/documents-database/?document=dobbins_james_ll_02212018)
Ceea ce susţin este că regulile clasice ale unei invazii militare au fost încălcate în numele unor politici umaniste şi etice care într-un final nu au făcut decât să ducă la o mai mare risipă de vieţi, timp şi resurse.
Ce ne spunea Machiavelli în capitolul V din Principele, ar fi fost mult mai uşor de aplicat şi mult mai eficient, chiar dacă asta nu ar fi putut merge mână în mână cu pretenţia de pacificator. Mai precis, în capitolul denumit „În ce fel trebuie guvernate cetăţile sau principatele care, înainte de a fi ocupate, se conduceau după legile lor proprii”, regăsim următoarea regulă:
„Când ţările care se cuceresc… sunt obişnuite să trăiască după legile lor şi în libertate, ele pot fi ţinute în stăpânire în trei feluri: primul constă în a le distruge; al doilea este de a te stabili personal în acele locuri; al treilea, de a lăsa ca ţările respective să se conducă mai departe după legile lor, cerându-le însă un tribut şi alcătuind aici un guvern de câţiva oameni care să lucreze în aşa fel încât să ţi le păstrezi prietene.” Nicolo Machiavelli, Principele, p. 86, Editura Humanitas 2019
Ce se putea face şi ce nu, din ceea ce observase diplomatul florentin?!
Putem spune că distrugerea Afganistanului nu ar fi fost opţiunea ideală pentru zilele noastre, deci trecem la punctele următoare, puncte care au fost întoarse pe dos, devenind contrare scopului, doar pentru a putea susţine propaganda conform căreia intenţia principala ar fi fost una nobilă.
Dacă aşa cum susţine foarte ferm şi credibil James Dobbin, scopul principal a fost de a transforma Afganistanul într-o ţară care să nu mai creeze probleme internaţionale şi să nu mai fie capabilă să finanţeze şi să susţină terorismul îndreptat contra occidentului, soluţia nu era stabilirea unei uriaşe baze militare în centrul Kabulului, înconjurată de ziduri asemenea unei cetăţi antice. Asta nu-ţi poate atrage susţinerea populaţiei, iar din ceea ce ne învaţă Machiavelli, dacă nu ai de gând să distrugi totul, atragerea simpatiei populare e sigura soluţie. Apoi, nu încerci să le schimbi radical modul de viaţă, implementând sistemul propriu de valori. Asta nu se poate face în 10-20 sau 30 de ani, ci poate în sute de ani. Nu poţi trece peste noapte de la o guvernare bazată preponderent pe triburi şi cu o bază religioasă clară, la o democraţie pură, iar 20 de ani în termeni de educaţie şi civilizaţie sunt echivalentul unei nopţi scurte de vară.
Mai apoi, încercările eşuate de a controla producţia de opium care finanţează terorismul, așa cum susțin experţii, nu sunt nici ele productive, atâta vreme cât asta este singura sursă de venit pentru marea parte a populaţiei rurale din regiune, iar Afganistanul este o ţară preponderent rurală.
Desigur că aceste lucruri erau cunoscute de strategii americani şi occidentali, însă obsesia de a păstra aparenţele şi de a nu fi percepuţi acasă ca invadatori a fost, în opinia mea, una din cauzele majore ale eşecului. Singurele lucruri care ar fi putut duce la rezultate sustenabile ar fi fost păstrarea formei de organizare şi taxarea producţiei de opium, asa cum au făcut talibanii. Crearea unei instituţii în jurul producţiei de opium ar fi dat rezultate mult mai bune. Asta ar fi îndeplinit punctele doi şi trei din ceea ce ne sfâtuia Machiavelli, iar orice încercare de revoltă sau acaparare a puterii de către talibani, putea fi întâmpinată cu repercusiuni militare. Dacă nu drepturile populaţiei, femei sau bărbaţi, şi nu democratizarea erau scopul, de ce să faci asta atâta vreme cât majoritatea populaţiei nu susţinea demersurile?! De ce să pozezi în salvator şi profet al democrației, doar pentru câţiva, dacă nu asta este ceea ce-ţi doreai să obţii?! Ştiu, la acestea se poate răspunde cu „presiunea exercitată de diverse organizaţii” şi „câştigarea susţinerii populaţiei occidentale”. Da, însă acea susţinere nu mai are valoare în momentul în care nimic din ceea ce ţi-ai dorit să realizezi nu ai reuşit să faci, iar acea susţinere nu are valoare atâta vreme cât ea este acordată doar în situaţia îndeplinirii unor scopuri nerealiste. În atare condiţie, asumarea stării de facto şi concentrarea tuturor eforturilor pe anihilarea capacităţii regiunii de a finanţa terorismul, ignorând complet forma de guvernare, ar fi dat cu siguranţă mai multe roade.
Desigur, unii ar spune că asta s-a încercat şi cu susţinerea lui Saddam în Irak, iar pe termen lung s-a dovedit a fi un eşec. Deci, ar spune ei, forma de guvernare contează. Ei bine, pentru o astfel de afirmaţie se poate răspunde cu o replică simplă: mai bine un rezultat bun şi ieftin pe o perioadă determinată, decât nici un rezultat în urma unor acţiuni extrem de costisitoare, mai precis, acţiuni în care doar SUA a pierdut peste 2300 de soldaţi, a susţinut deplasarea a 775.000 de trupe, din care unele în mod repetat, a avut 20,589 de răniţi conform raportului Departamentului de Apărare al SUA, citat de WP. În acelaşi timp, din raportul menţionat reiese şi faptul că s-a cheltuit direct o suma cuprinsă între 934 şi 978 miliarde de dolari, fără a include aici cheltuielile serviciilor secrete şi ale departamentului pentru veterani. Calculul a fost realizat de Neta Crawford, profesor de ştiinţe politice şi co-director al „Costs at War Project” în cadrul Universităţii Brown şi publicat de către WP.
Chiar şi în materie de costuri, tot de la Machiavelli puteam învăţa că cea mai dificilă şi costisitoare parte a unui război, mai ales în situaţiile în care diferenţele de forţă sunt uriaşe, este dată de menţinerea păcii şi funcţionalităţii în regiunea stăpânită şi nu de ocuparea efectivă. Nici măcar înlăturarea lui Osama bin Laden nu a reprezentat o realizare semnificativă, atâta vreme cât destructurarea reţelei teroriste nu a fost posibilă, iar acum, cu armele lăsate în urmă de aliaţi, există şanse mari ca slăbiciunea ei să se fi încheiat.
Tot în documentele publicate de WP, putem găsi o alta declaraţie legată de costuri, realizată de către Jeffrey Eggars, retired navy SEAL, former National Security Council în administraţiile Bush şi Obama, care spune următoarele:
„After the killing of Osama bin Laden, I said that Osama was probably laughing in his watery grave considering how much we have spent on Afghanistan.”
Jeffrey Eggars, Lesson Learned Record of Interview (p3) (https://www.washingtonpost.com/graphics/2019/investigations/afghanistan-papers/documents-database/?document=background_ll_01_xx_dc_08252015)
În concluzie, acestea sunt doar o parte din argumentele care arată că eşecul operaţiunilor din Afganistan nu este cauzat de incapacitatea populaţiei de a construi o democraţie şi nici de corupţia inevitabilă, ci de aşteptările nerealiste, complet desprinse de situaţia din teren şi alimentate în permanenţă de presiunea utopiei sperate. Lumea occidentală nu a învăţat încă faptul că civilizaţia nu se poate obţine peste noapte şi că eşecul integrării unei culturi nu se numeşte diversitate culturală, ci este doar un eşec şi rămâne astfel, împreună cu ale sale consecinţe, indiferent de modul în care îl ambalăm şi îl redenumim pentru a fi cât mai prietenos cu cei neintegraţi, iar asta este valabil atât în acţiunile militare de peste graniţă, cât şi în interiorul graniţelor proprii.
Faptul că alegem constant miciuna, propaganda şi pervertirea realităţii cu scopul de a ne imaginea că societatea în care trăim este mai bună, mai înţeleaptă, mai echitabilă şi mai corectă decât este în realitate, nu face decât să îngroape problemele reale, să ascundă incapacitatea unora de a se integra, să mimeze atingerea obiectivelor, să genereze frustrare şi să ne prezinte la final doar nota uriaşă de plată şi lipsa completă a realizărilor pentru care s-a investit.
