Radu Pavel Gheo – la raport!

În urmă cu doar câteva zile, Bookhub.ro a publicat un amplu şi provocator interviu cu scriitorul bănăţean Radu Pavel Gheo, redactor şi traducător la Editura Polirom, redactor al revistei timişorene ORIZONT, membru al USR, al PEN CLUB România şi membru fondator al Asociaţiei Culturale CLUB 89 din Iaşi.

Am aflat astfel cum şi-a scris cel mai recent roman (DiscoTitanic), cum s-a documentat pentru el, care îi sunt aşteptările în privinţa cititorilor, în ce fel scrie, cât de greu sau de uşor, în fine, multe alte lucruri despre care interlocutorul Nonei Rapotan a vorbit cu o fermecătoare dezinvoltură…

Până la prezentarea ultimei sale cărţi, ne-am gândit să ne întoarcem în timp, în anul 2010, când apărea romanul Noapte bună, copii!, la Editura Polirom, o carte la care autorul mărturiseşte că a lucrat mulţi ani şi care a fost anunţată iniţial prin câteva fragmente publicate fie în volumul anterior, Numele mierlei (2008), fie într-un număr din revista Dilemateca (2010). Lansată la Bookfest, ediţia din 2010, în cadrul standului Editurii Polirom, cartea s-a bucurat, încă de atunci, de succes la public.

Recitită azi, place la fel de mult aş spune, deşi volumele masive (dimensional vorbind) descurajează din start cititorul consumist şi grăbit al zilelor noastre, care se fereşte instinctiv de lectura-travaliu a unui roman aparent pântecos (aproape 500 de pagini).

În 2010, Radu Pavel Gheo îşi asuma, pe lângă acest, să-i zicem, risc, şi un altul, acela al adaptării unei structuri tradiţionale circulare, cu un text deschis şi închis de un Prolog, respectiv un Epilog, încadrând cinci părţi ale romanului care se vrea o călătorie înapoi (România ceauşistă din deceniul 1970-1980) şi înainte (anii postrevoluţionari). Există, în ansamblul cărţii, o „fereastră” spaţială – lumea americană a emigranţilor din Los Angeles, oraşul iluziei şi al pierzaniei, epilogul aducându-ne, osteniţi şi meditativi, pe corabia greoaie a lui 2008, din nou în ţară, în România tuturor crizelor noastre…

Plimbarea narativă ne familiarizează treptat cu lumea satului bănăţean Teicova din apropierea Oraviţei, apoi – contrapunctic – privirea se mută pe hartă, în judeţul Iaşi, la Iacobenii-Noi, ulterior chiar în oraşul Iaşi, la casa Pogor, în lumea pestriţă şi contradictorie pe care autorul cărţii pare s-o cunoască din interior, descriind-o cu un soi de tandreţe ironică.

În ciuda acestor glisaje temporo-spaţiale, structura cărţii se menţine la nivel sferoidal, simetriile fiind asigurate fie prin aranjarea ca atare a celor cinci părţi şi a capitolelor aferente, fie prin prezenţa unor personaje simbolice – Dumnezeu şi Sf. Petru, în varianta arhicunoscută a celor doi bătrâni, călători incognito pe Pământ – reflectori care deschid şi închid cartea, patronând destinele protagoniştilor.

Cine sunt aceştia oare?

Patru tineri, trei băieţi şi o fată: Marius, Paul, Leo şi Cristina. Fiecare dintre ei se află în căutarea visului american: Marius îşi doreşte un Chevrolet Corvette roşu, aşa cum apare acesta într-un poster lipit deasupra patului, Paul vrea să devină un scriitor tradus peste hotare, Leo se proiectează într-un afacerist de succes, iar Cristina visează la intrarea în lumea glamoroasă a Hollywoodului. Dintre toţi, singurul care îşi vede materializat visul este Marius, personajul-liant al cărţii, care se întoarce în România după 10 ani de emigraţie americană, mândru de maşina decapotabilă achiziţionată între timp, simbol al reificării în final, întrucât devine vehiculul iniţierii în moarte. Cristina, marcată definitiv de episodul violului suferit în urma încercării de a trece ilegal graniţa, deşi ajunge în cele din urmă în ţara tuturor promisiunilor, se sinucide, victimă a inadaptării şi a propriei vulnerabilităţi, care o fac mereu dependentă emoţional de Leo, iubitul agresiv şi insensibil. La rândul său, acesta, ajuns nu mare afacerist, ci traficant de droguri, sfârşeşte împuşcat. Paul, singurul dintre ei care a rămas în ţară, devine profesor, apoi scriitor, trecând printr-o serie de tribulaţii care implică şi un inevitabil pact cu diavolul, în persoana lui Dunkelman, reprezentantul unei fundaţii pentru Arte. Un adevărat maraton, am putea spune. Patru vieţi contorsionate, luminate doar de inocenţa anilor foarte tineri, dintr-o copilărie cu amintiri frumoase, un soi de Arcadie balsamică…

Cartea lui Radu Pavel Gheo este oglinda unei lumi deopotrivă adolescentine şi mature, o lume trăitoare iniţial într-un spaţiu văduvit de bucuriile bunăstării materiale (anii dictaturii ceauşiste, evocaţi însă cu umor şi vădită detaşare), compensând prin inocenţa protagoniştilor, prin forţa lor de a se proiecta în viitor. Un spaţiu marcat ulterior de degringoladă şi disperare, un spaţiu şi un timp al îmbătrânirii premature şi al morţii: sate pustii, năpădite de buruieni, curţi cu iarbă, ferestre sparte, bunici plecaţi în lumea de dincolo, mâncăruri tradiţionale înlocuite treptat de chipsuri, snack-uri şi Coca-Cola, oraşe populate de oameni vicleni, şmecheri, cocoţaţi pe cadavrul propriilor idealuri. O lume fără Dumnezeu.

Într-o astfel de lume, ce şanse ai să rezişti oare? Cele patru vieţi se intersectează fericit sub zodia înaltă a copilăriei şi adolescenţei, împletindu-se şi desfăcându-se succesiv de-a lungul unei tinereţi trăite nechibzuit, haotic. Radu Pavel Gheo scrie astfel depre naşterea şi moartea visului american al emigrării, despre frumuseţe şi maculare, despre prietenie şi înstrăinare, despre imaturitate şi alegeri greşite, despre jubilaţie şi tăcere. Dar, mai presus de toate, scrie o carte despre pierderea inocenţei prin amputarea propriei fiinţe. Nu România sau Los Angeles, ca spaţii ale nepotrivirii, duc la această amputare, ci disproporţia dintre capacitatea protagoniştilor de a visa şi incapacitatea aceloraşi de a rezista presiunii exterioare. Înstrăinându-se unul de altul, fiecare dintre cei patru se îndepărtează, de fapt, de propriul eu, de propria esenţă. Amintirile comune, idealurile, forţa copleşitoare a tinereţii, toate păreau să-i facă invincibili. În mod curios şi tragic, tocmai ele îi fac să cadă…