Prozopoeme (note de lectură)

La șaizeci de ani, în 1999, Amos Oz scria o carte atipică, un text hibrid, curajos, splendidă țesătură polifonică despre care el însuși făcea următoarea mărturisire, prezentă (și) pe coperta a patra a ediției în limba română:

„Am scris această carte cu tot ceea ce am. Limbaj, muzică, structură… Dintre toate, mi-e cea mai apropiată. Aproape de mine, aproape de tot ceea ce am dorit întotdeauna… Am mers cât de departe am putut”.

Aceeași mare (1999; Humanitas Fiction, 2021), cea mai recentă carte tradusă în românește, în seria de autor, surprinde cititorul din multe puncte de vedere, dar mai ales la nivel structural. Intitulată „roman”, cartea nu se înscrie în specia ca atare, după canoanele cunoscute: nu are părți, nici capitole, iar textul este aranjat astfel încât să combine proza cu poezia, de cele mai multe ori sub forma fluidă a unor poeme/versete cu titluri nonconformiste (care fie sintetizează conținutul, fie îl anticipează/inițiază). Nu povestea în sine e captivantă, ci felul în care este aranjată ca text, în pagină, cum este spusă, partitura trecând aproape fără tranziție de la un personaj la altul, inclusiv la scriitor/narator însuși.

Am citit cartea în timp ce mă aflam nu la mare, ci la munte, într-o poiană cu flori sălbatice, străjuită de brazi înalți și sonori. Eram sceptică după o primă răsfoire, exercițiul prin care mă apropii inițial de orice carte. Amos Oz este, de multă vreme, unul dintre scriitorii preferați, astfel încât socoteam că greu m-ar mai putea surprinde. Aceeași mare însă m-a tulburat, m-a „prins” în jocul ei polifonic, în țesătura subtilă a metaforei; vocile se schimbă și se amestecă ingenios, imprevizibil, încât ai senzația că (le) simți respirația. Asumi, în cele din urmă, o poveste trăită și relatată din multiple perspective. Albert, Nadia, Enrico, Dita, Bettine, Miriam, Elimeleh, Ghighi Ben Gal, Dubi Dombrov sunt personaje care apar fie în prim-plan, fie în plan secund, cu care te familiarizezi treptat, ajungi să „îmbraci” vocea fiecăruia, să le reconstitui mediul de viață, aspirațiile secrete, defectele.

Sinoptic, povestea imaginată de Amos Oz este următoarea: Albert e căsătorit cu Nadia, care moare de cancer; fiul lor, Rico (Enrico), devastat de pierderea prematură a mamei, dar și în urma unui proces interior de căutare a propriei identități, călătorește în Tibet, pe termen nedeterminat, lăsându-și iubita (Dita) să locuiască în casa tatălui său. Albert, „om blajin, consilier fiscal, nu demult”, e un bărbat matur, de șaizeci de ani, pe care prezența unei femei tinere îl tulbură neașteptat de mult. Iubita fiului său, pe care ar trebui să o vadă și să o trateze părintește, face însă ca „trupul lui cuminte să-și roadă zăbala”. Bettine, pensionară de aceeași vârstă cu Albert, îl place, îl sfătuiește și speră să îi fie mai mult decât confidentă. Dita îl iubește pe Rico, dar flirtează cu Albert și cu alți bărbați care o pot ajuta financiar și profesional. Rico, plecat în Tibet, le scrie tatălui și iubitei, dar se lasă consolat de Miriam, o prostituată sentimentală. Peste dilemele, așteptările sau singurătatea lor stăruie, din loc în loc, imaginea Nadiei, soție și mamă deja dispărută, a cărei poveste se reface din amintirile celorlalți:

„Nadia Danon. Cu puțin înainte de a muri o pasăre de pe o creangă a trezit-o.

La patru dimineața, înainte de a se lumina de ziuă, narimi narimi a spus pasărea.”

Vocile din carte țes o poveste în altă poveste. Uneori, legătura dintre ele e clară, străvezie, alteori ai senzația că una dintre voci se desprinde, iar povestea însoțitoare tinde să devină autonomă, așa cum se întâmplă în cazul tâmplarului Elimeleh, cel îndrăgostit de operă și a cărui sinucidere intempestivă îi năucește pe membrii familiei; o alta este povestea-legendă a negustorului rus călătorind spre China, care poposește la un han, mănâncă și bea nemăsurat, face sex, apoi este găsit mort dimineața. De fapt, fiecare poveste și fiecare voce din țesătura acestei cărți absolut uluitoare are locul și rolul ei, autonomia fiecăreia dintre ele fiind doar o aparență. Vocile se adresează fie unui cititor imaginar, fie naratorului, fie unele către celelalte, cum se întâmplă în cazul Bettine-Dita sau Albert-Rico (și viceversa).

Deviza care însoțește fiecare voce/poveste este un soi de maximă a întregii cărți, a scriitorului însuși: „Dacă din când în când ai să te oprești din vorbit, poate că lucrurile vor putea să-ți vorbească”. Un scriitor este, înainte de toate, un observator, un contemplator. Vocile din carte sunt vocile din capul lui, captate din juru-i, din amintirile, din trăirile lui. Mă gândesc la faptul că lui Amos Oz i-a fost dragă această carte tocmai pentru că și-a lăsat libertatea de a scrie fără reguli, fără granițe, intrând el însuși în poveste, lăsându-se descusut și criticat de personajele sale; îl vedem în plin avânt de creație, apoi obosit și nesigur:

„Naratorul fictiv își închide stiloul și dă la o parte caietul. E obosit, mai e și spatele. Se întreabă cum de îi iese o poveste ca asta, scrisă cu rânduri ritmate sau chiar din loc în loc cu rime. Acum, când copiii lui au crescut și se bucură de nepoți și a scris și câteva cărți, a călătorit, a vorbit și a fost fotografiat, tocmai acum să se întoarcă dintr-odată la poezie?!” (pag. 45)

Am recitit destule dintre pasaje, la mai bine de o săptămână de la lectura inițială. Și m-am gândit, dincolo de frumusețea lor stilistică, la tot ceea ce știu deja din celelalte cărți scrise de Amos Oz. Cât de fragile sunt relațiile noastre, dar cât de necesare. La iubirea târzie a lui Albert pentru Dita, posibila sa noră, la gesturile lui înduioșătoare, amestecând virilitatea cu sentimentele paterne. La crizele identitare asumate de Enrico, sfâșiat de pierderea mamei, furios pe ea că s-a lăsat învinsă de moarte, de „bebelușul umflat” (cancerul) din corpul ei:

„Dar nu-l lăsa mamă mușcă zgârâie

Supusă ce ești oaie ascultătoare nu-l lăsa

Rece și rău se apleacă asupra ta îți desface îți descoase

Pielea palidă sânii

(…)

Mamă nu fi așa blândă îți devorează

Carnea te roade până la os

Îți smulge și suge măduva spinării, strigă”

(Rico strigă, pag. 95)

M-am gândit la Bettine și la speranțele ei de a-și alina singurătatea. La Dita, un soi de Penelopă a zilelor noastre, conștientă de puterea seductivă exercitată asupra lui Albert, făcându-și loc într-o lume în care sexul este deopotrivă armă și slăbiciune. La singurătatea în miezul căreia pasărea strigă „Narimi! Narimi!”, declanșând anamneza, desprinderea de cele văzute și auzite:

„Cu puțin înainte de moartea mea o pasăre

Pe o creangă m-a îmbiat.

Narimi m-a atins cu adierea penei, învăluindu-mă

Într-o placentă marină.

Noapte de noapte omul meu văduv își

Umezește cu lacrimi

Culcușul unde s-a dus cea pe care sufletul lui o îndrăgea.

Copilul meu orfan din depărtări descifrează semne

Mireasă copilă, tu le ești soție, cămașa mea de

Noapte e a ta,

Dragostea lor pe pentru tine. Carnea mea nu mai e.

Pune-mă sigiliu”

(O pasăre din leagănul adânc al mării, pag. 73)

Vocea Nadiei, din ținutul umbrelor, străbate spre soț și fiu cu un firesc și o simplitate tulburătoare. Viața trebuie să-și urmeze cursul. Poți înflori într-o iubire nouă, fie ea și interzisă. Poți călători, zi și noapte, la capătul pământului, dar de tine însuți nu poți fugi nicăieri. Doliul, furia, pierderea trebuie internalizate. Asumate. Depășite. În singurătate pot înflori deopotrivă nuferii și demonii. Strigătul disperat al tatălui către fiul rătăcitor. Al fiului către mama-umbră. Dorul în care se ridică spinii. Gesturi, tăceri, presimțiri. O cină în doi. O singurătate culcată peste altă singurătate:

„Mâna ei ușoară în fânul de pe pieptul meu.

Peste mâna ei

Mâna mea, zbârcită. Ea eu singur. Eu ea singură:

Pe balcon. În picioare. Marea a luat marea

a dat. O siluetă subțire și o umbră mică. Marea

a dat, marea a luat”.

E „aceeași mare”, privită din balcon sau însoțindu-ne tăcută rătăcirile. Viața noastră, un nesfârșit monolog polifonic. Restul, cum s-ar zice, sunt doar detalii…

Odihnindu-mi privirea în depărtare, spre brazii sălbatici și sonori, în după-amiaza în care am citit ultima pagină din carte, am știut instinctiv că Amos Oz a scris-o pur și simplu sub impulsul acestor voci dospite îndelung în carnea lui, care se cer eliberate, după îndelungă și, poate, rodnică rătăcire:

„Apoi mă voi întoarce să scriu și poate că voi fi în stare să-l aduc înapoi pe tânărul plecat să caute prin munți marea care se întinde în fața casei lui. De-ajuns am rătăcit. E timpul să ne regăsim pacea”.

Căci, nu-i așa, scriind aparent despre altul, despre alții, nu facem decât să scriem despre noi înșine.

Aceeași mare de Amos Oz