Pe cât de neverosimil, pe atât de veridic – „21 de zile” de Bogdan Brătescu

Un volum care a ajuns la mine dintr-o întâmplare, una fericită, căci romanul este cu mult peste așteptările inițiale. Un scriitor despre care nu știam nimic și un titlu care mă trimitea cu gândul la un policier. Nu e roman polițist, deși forma de narare – alertă, incisivă, precisă, care nu lasă loc interpretărilor – te face să crezi că autorul ar putea face carieră de succes scriind romane cu o astfel de intrigă. Pe cât de bine prinde în cadre (da, da, cadre de film, gândite în detaliu) acțiunea, pe atât de bine construiește personajele, ceea ce denotă finețe psihologică, dar și o atenție obsesivă (dar deloc deranjantă) pentru detalii. Din aceste amănunte se construiește atmosfera, astfel încât intri (pentru a nu știu câta oară, dar, totuși, pentru prima oară, căci revelațiile au loc instant) în apartamente de bloc, (re)trăiești avatarurile traiului în comun în cei mai gri/grei ani ai comunismului, stai la cozi interminabile pentru orice, cauți hârtie igienică, iar dacă n-o găsești te împrumuți de la un prieten, te gândești că nu apuci „sesiunea” de apă caldă de după-amiază și te apucă groaza că trebuie să trezești dimineață, înaintea tuturor pentru un duș cât de cât satisfăcător etc. Te plimbi pe străzile din București, cauți să ajungi la timp la stația de metrou sau în stația de autobuz, altfel mergi pe jos până acasă (și ai ceva de mers!), intri la ASE sau în sediul IATC de pe Matei Voievod și-ți dai seama că studenții sunt cam la fel, indiferent de epocă, mergi cu nașul spre Costinești și supraviețuiești (și tu și bagajele prețioase, căci au „înghițit” conserve și borcane cât să hrănească un batalion aflat în marș forțat) unui drum de câteva ore petrecut în picioare, într-o aglomerație nu sufocantă, ci de-a dreptul strivitoare. Te distrezi la 2 Mai ascultând muzică foarte bună și te întrebi cum de ai scăpat raziei milițienilor aflați în căutare de victime de moment. Te întâlnești și bei cot la cot cu idolii copilăriei și te întrebi cum de rezistă yoghinii unei supravegheri nonstop. Despre toate acestea este vorba în 21 de zile și despre multe alte lucruri. Un roman, o saga a ultimului an de regim comunist românesc.

I – 28 aprilie – 4 mai; II – 7-13 iulie și III – 16-22 decembrie sunt cele trei părți ale romanului. Trei perioade de timp decupate din anul 1989, anul Revoluției. Perioada sărbătorilor pascale – când Ceaușescu i-a obligat pe cetățeni să muncească inclusiv în duminica Paștelui, pentru că știa ce se întâmpla în Polonia, Ungaria și celelalte state din blocul comunist, dar mai ales pentru că Gorbaciov era în vizită oficială la București. A doua perioadă este perioada concediilor și a vacanțelor de vară, prilej pentru oameni să se descătușeze și să vâneze libertatea, fie ea și ascunsă în petreceri improvizate (și supravegheate!) la malul mării. A treia perioadă este cea a Revoluției, despre care nu trebuie să mai spun nimic. Bogdan Brătescu, prin vocea lui Liviu, face un racursi prin viețile oamenilor obișnuiți, a familiilor de oameni care munceau zi de zi și-și duceau traiul într-o rutină copleșită de lipsuri din ce în ce mai greu de dus: de la criza de vată, cea de hârtie igienică și până la imposibilitatea de a ajunge la serviciu în condiții normale, statul la cozi și încropirea meniului de sărbătoare din te miri ce. Pentru noi, cei care am prins anii aceia (mă refer la cei care erau în preajma anului 1989 adolescenți și maturi; copiii erau prea mici ca să înțeleagă ce eforturi supraomenești făceau părinții lor pentru o viață în condiții cât de cât decente) evocarea acestor mici întâmplări nu ține loc de remember, nici de împrospătare a memorie; pe alocuri cu nostalgie, pe alocuri cu o afecțiune nedeclarată pentru părinți, Bogdan Brătescu pune cap la cap detalii cu ajutorul cărora construiește o atmosferă sufocantă, uitate de mulți dintre noi, trecute în subconștient dintr-o nevoie de protecție (cine vrea să retrăiască toate acele orori, spaima că oricând poți ridicat de miliție sau securitate pentru cine știe ce vină închipuită?). Pentru cei născuți după 1989, 21 de zile ține loc de jurnal sau memorii(le nescrise) ale părinților sau bunicilor; știu că le este foarte greu să înțeleagă de ce și cum au supraviețuit atâtor privațiuni, dar aducerea lor împreună, într-un roman savuros, plin de umor, scris într-o notă unică de autenticitate (deduci că scriitorul a fost contemporan cu personajele, dar s-a și documentat intens, există în spatele fiecărui rând o documentare minuțioasă) ajută foarte mult în acest sens.

Liviu, Livia, părinții acestora, colegii de la Teatrul de Revistă Constantin Tănase ai lui Liviu, prietenii celor doi și traseele zilnice printr-un București căzut definit sub asediul unui regim al terorii, ei sunt eroii din 21 de zile. Până aici, nimic ieșit din comun, am putea spune că e un alt roman scris despre Revoluția din Decembrie 1989. Ce are în plus, însă, cartea lui Bogdan Brătescu este istoricul personajelor. Liviu este un aspirant la statutul de regizor și pentru ca acest lucru să devină posibil se pregătește de câțiva ani cu Paul Nicoară – un tânăr care se vede nevoit să celebreze 10 ani de la absolvirea facultății fără să fi reușit să convingă pe decidenți că poată să facă film pe banii statului (cu alte cuvinte, proiectele lui regizorale nu trec de cenzură, așa că ajunge să trăiască din meditațiile acordate celor care se pregăteau pentru IATC). Cu ajutorul celor doi, cititorul intră într-o lume mai puțin expusă și mai puțin cunoscută neinițiaților; în ciuda faptului că au apărut foarte multe memorii și s-au publicat jurnale destule scrise de actori, regizori sau intelectuali care au trăit ani de suferință în timpul comunismului, acestea n-au prea ajuns la publicul larg; cu alte cuvinte, ele au circulat (și astăzi e la fel) restrâns. Multe dintre ele sunt prețioase prin natura informațiilor conținute, dar sunt și memorii care pierd cititori pentru că sunt scrise prost din punct de vedere stilistic (literar), cu alte cuvinte n-au savoare. Romanul lui Bogdan Brătescu face dreptate în acest sens, așa că sub ochii cititorilor prind viață personajele din spatele scenei, oamenii care făceau posibil visatul cu ochii deschiși!

A fost o bucurie să regăsesc narate, dintr-o perspectivă inedită, episoadele cu cozile de la teatre, succesul spectacolului Dimineață pierdută (n.m.: spectacolul l-a văzut înregistrat, anul trecut; citisem în foarte multe locuri despre el și succesul imens pe care l-a avut, dar doar când l-am văzut mi-am dat seama de ce a avut atât de mult succes), micile cronici de filme (la Andrei Rubliov și filmele lui Koncealovski, dar și la câteva dintre peliculele care fac parte din istoria universală a filmului), episoadele de comentarii sportive care mi-au adus aminte de transmisiunile radio ale partidelor de fotbal (nu întâmplător e pomenit Ion Ghițulescu, trecut anul acesta în lumea umbrelor). (Re)descoperi astfel o boemă a Bucureștiului, despre care în continuare se știu foarte puține lucruri de la sursă. Oamenii astăzi sunt amatori de can-can și de senzațional, prea puțin de autentic și valoros. Când Liviu se exprimă categoric împotriva unui Vitanidis, Drăgan sau alții din categoria celor doi o face tocmai din dorința de a schimba scala de valori, de a da Cezarului ce e al Cezarului.

21 de zile este una dintre surprizele anului pentru mine. Scris într-o limbă română pe care aproape că o declarasem pierdută (deși mi-aș fi dorit mai multă atenție la redactare, căci lipsesc multe semne de punctuație), 21 de zile este romanul care face dreptate reportajului ca gen literar. Puțini, foarte puțini reușesc să scrie în acest fel, fără să sacrifice personaje sau să se împiedice în detalii. Savoarea romanului vine dintr-o documentare foarte atentă a scriitorului combinată cu un simț al umorului rarisim. Un roman pe care-l recomand nostalgicilor (poate se lecuiesc definitiv!), dar mai cu seamă tinerilor, amatori de tot felul de -isme! Vor înțelege cât de nociv este radicalismul asociat cu necunoașterea și superficialitatea.

21 de zile de Bogdan Brătescu