„Klara şi Soarele” de Kazuo Ishiguro

Motto1: „Deși încă de un portocaliu intens, reflexia Soarelui nu mai era orbitoare și, cât am cercetat atent chipul Soarelui încadrat în dreptunghiul aflat cel mai în afară, am început să înțeleg că nu mă uitam la o singură imagine, că, în timp ce privirea mea străpungea foile de sticlă de la prima și până la ultima, de fapt în fiecare dintre suprafețele de sticlă exista câte o versiune diferită a Soarelui, iar ceea ce luasem inițial drept o imagine unică erau de fapt șapte imagini separate și suprapuse.” Kazuo Ishiguro, Klara şi Soarele

Motto2: „Îşi aminti de visul avut pe Solaria şi, în sfârşit, îl înţelese. Ridică ochii şi reuşi să vadă prin tot oţelul şi betonul de deasupra lui, prin toate acele straturi de omenire. Putea vedea farul din spaţiu care îi chema pe oameni spre exterior. Putea să-l vadă strălucind. Soarele gol!” Isaac Asimov, Soarele gol

În societatea viitorului, tehnologia este atât de avansată încât s-ar crede că omenirea și-a rezolvat problemele esențiale folosind inteligenţa artificială. De fapt, lucrurile nu stau deloc așa. Deși folosește tehnologia în fiecare moment al existenţei, pentru orice capriciu sau din necesitate, la un nivel fără precedent, umanitatea a rămas cu rănile ei vechi. Copiii ca Jessie sunt încă afectați de boli incurabile. Moartea nu poate fi ocolită. Se proiectează drone care să surprindă fenomene infracționale neeradicate. Pe stradă, un om fără adăpost şi câinele său sunt lăsaţi să zacă pe trotuar, fără ca nimeni să-i observe – îi salvează Soarele. Familia ideală nu s-a inventat, iar legile comunicării sunt, ca întotdeauna, greu de aplicat în relațiile interumane. Înspăimântător este poate faptul că natura umană a rămas neschimbată, cu tot mersul înainte al lumii. Romanul lui Kazuo Ishiguro este un SF, dar este, mai înainte de toate, un studiu despre egoismul, agresivitatea și ignoranța societăţii noastre. Viitorul seamănă teribil cu prezentul şi, evident, cu epocile pe care le credeam apuse.

Văzută din vitrina unui magazin specializat în vânzarea de produse avangardiste din gama inteligenței artificiale, lumea i se înfățișează Klarei ca un spectacol. Klara este un robot capabil să dezvolte sentimente. Cei care o cunosc apreciază capacitatea ei excepțională de strângere și analiză a informațiilor din mediul social. Ca toate produsele din generația B2, Klara este proiectată să fie prietenul ideal pentru adolescenți. Există deja și versiunea actualizată B3, mai performantă și mai atractivă pentru cumpărători, fapt care generează o rivalitate între roboți, asemenea celei care se naște între oameni. Primind nume, roboții fac parte dintr-o specie care concurează serios specia umană.

Roboții nu seamănă între ei, deși funcționează, în aparență, cu aceeași tehnologie. Rosa este mai naivă, nu are același simț al observației și nici nu este la fel de curioasă cum este Klara. Rosa este mai superficială. De aceste diferențe este perfect conștientă și Directoarea magazinului, o femeie cu maniere desăvârșite, extrem de atașată de fiecare PAr.

Acești roboți numiți PAr așteaptă, asemenea unor copii orfani, să fie adoptați de o familie. Pentru asta, sunt instruiți să aibă o conduită ireproșabilă. Sunt mai bine educați decât cei care îi cumpără, copiii care arată cu degetul spre un PAr anume pe care îl vor acasă:

„Era o dimineață însorită și Rex nu se mai afla lângă noi, fiindcă Directoarea îl mutase în firida din față. Directoarea spunea mereu că fiecare poziție a fost gândită atent și că, oriunde am fi stat, aveam la fel de multe șanse de a fi aleși. Și totuși știam cu toții că privirea oricărui client care intră în magazin va cădea prima oară asupra firidei din față, așa că Rex a fost, firește, încântat să-i vină rândul să se afle acolo. L-am urmărit din mijlocul magazinului și l-am văzut cum stă cu bărbia ridicată, complet acoperit de mozaicul Soarelui, iar Rosa s-a aplecat spre mine și mi-a zis:

̶ Vai, ce frumos arată! Cu siguranță își va găsi o casă curând!” (p. 11)

Soarele le furnizează roboților energia de care au nevoie pentru a funcționa. În absența Soarelui, roboții își pierd puterea, devin letargici și pot muri, așa cum moare un robot. Klara intuiește că Soarele este mai mult decât o sursă de hrană, este o forță tainică, pe care oamenii o ignoră. Viziunea lui Ishiguro se apropie de aceea pe care o găsim în Solaris, filmul lui Tarkovski – Soarele este un Ocean a cărui existenţă o percepi, fără să o poţi cuprinde.

Klara îi cere Soarelui o favoare uriașă și este gata să facă, în schimb, un sacrificiu. Rick, un adolescent deştept şi sensibil, este cel mai aproape de Klara. Este și cel care o ajută să ajungă, la o anumită oră, pe niște câmpuri care se reconfigurează permanent, la un hambar. Nici măcar Rick nu află taina legăturii dintre Klara și Soare, deși bănuiește că aceasta este sursa îndreptării miraculoase a unui destin care pornise spre neant. Spre deosebire de oameni, care sunt resemnați și acționează aberant, ca și cum totul ar fi fost deja pierdut, Klara are puterea să spere. Mai mult, ea le vorbește mereu celor la care ține enorm (e un robot, să ne amintim!) despre un miracol, ceea ce îi pune uneori pe gânduri și, pentru puțin timp, îi face să viseze la o schimbare neașteptată, salvatoare. Însă, în general, oamenii sunt resemnați. Klara este de un optimist practic, care o face să găsească și calea de a o salva pe Josie.

Klara are o sensibilitate aparte, care nu e specifică unui robot, ci unui om. În Klara sunt salvate trăsături care fie au dispărut din peisajul uman, fie sunt estompate – candoarea, dorința de a face bine, iubirea pentru aproape, încrederea, seninătatea etc. Pe Klara o doare că Josie nu i-a luat apărarea în fața băieților care se purtaseră cu ea necuviincios. Auzise încă de pe vremea când se afla la magazin că unii copii se poartă foarte urât cu PAr-ii, iar acum avea ocazia să constate că este adevărat. Klara nu știe exact ce înseamnă iertarea, însă nu cunoaște nici gustul răzbunării:

„Înainte ca eu să ajung la jumătatea drumului până la canapea, m-a apucat de ambele coate, astfel încât n-am mai putut să mă mișc liber. M-a măsurat din cap până-n picioare, apoi a zis:

−Așa. Te-ai acomodat?

−Da. Mulțumesc.

Unul dintre băieții de pe canapeaua din spate a strigat:

−Hei! Vorbește. Bucurați-vă!

−Tacă-ți fleanca, Scrub, i-a strigat Danny.

Apoi m-a întrebat:

−Deci cum spuneai că te cheamă?

−Numele ei este Klara, a zis Josie din spatele meu. Dă-i drumul, Danny. Nu-i place să fie ținută așa.

−Hei, Danny! a strigat iar Scrub. Arunc-o încoace.

−Dacă vrei s-o vezi, ridică-te de pe canapea și vino aici, i-a spus Danny.

−Arunc-o, băi, încoace. Hai să-i testăm coordonarea.

−Nu e PAr-ul tău, Scrub.

Mâinile lui Danny încă mă țineau strâns de coate.

−Pentru așa ceva trebuie să-i ceri voie lui Josie.

−Hei, Josie, a strigat Scrub. E OK, da? Pe tipa mea B3 poți s-o arunci cât colo și aterizează de fiecare dată în picioare. Hai, Danny. Arunc-o spre canapea. Nu se strică.

− Ce necioplit, a zis încet fata cu brațe lungi și toate fetele, inclusiv Josie, au chicotit.

−Tipa mea B3, a continuat Scrub, se dă peste cap și aterizează perfect în picioare. Cu spatele absolut drept. Hai să vedem ce poate face asta.

−Dar tu nu ești B3, așa-i? a întrebat Danny.

Eu n-am răspuns, dar Josie, care se afla în spatele meu, a zis:

−Nu, dar e cea mai bună.

−Da? Și poate face ce zice Scrub?

−Și eu am acum un B3, a zis o voce de fată. O să-l duc la următoarea noastră întâlnire.

Apoi o altă voce a întrebat:

−De ce nu ți-ai luat un B3, Josie?

−Fiindcă… mi-a plăcut ăsta.

Josie a rostit cuvintele pe un ton ezitant, dar apoi glasul ei și-a recăpătat puterea.

−Klara poate face orice face un B3.” (p. 86-87)

Klara trece prin experiențe noi şi felul în care trăieşte, ca un om, asemenea momente o face să-şi dorească mai mult acel ceva ce îi conferă un atribut omis prin fabricaţie – sentimentul libertăţii. Klara e un robot cu un oarecare (greu de precizat) nivel de autonomie şi trebuie să corespundă integral aşteptărilor, aşa cum se precizează în manualul ei de utilizare. De exemplu, află cum e să stai afară, în aer liber sau urcă, pentru prima dată, într-o mașină:

„Dat fiind că eram prima oară când mă aflam într-o mașină, n-am putut să estimez adecvat ce viteză aveam. Mi se părea că Mama conduce neobișnuit de repede și, preț de o clipă, m-a apucat frica, însă mi-am amintit că ea urcă acel deal în fiecare zi, așa că era puțin probabil să ne pună în pericol. M-am concentrat asupra copacilor ce treceau în goană pe lângă noi și asupra luminișurilor largi ce apăreau brusc ba într-o parte, ba într-alta a drumului și prin care puteam zări vârfurile copacilor aflați sus, pe coama dealului. Apoi drumul n-a mai urcat și mașina a traversat un câmp larg și gol, pe care nu se zărea decât un hambar undeva departe, care semăna cu cel ce se vedea de la fereastra lui Josie.” (p. 107)

În romanul lui Kazuo Ishiguro configurarea spațială este un element important în imaginarea unei lumi a viitorului. Casele sunt construite după principii utilitare pe câmpuri a căror configuraţie se poate modifica. Peisajul seamănă cu cel din filmele lui Tarkovski, alcătuit fiind din Zone ale căror reacţii nu pot fi mereu anticipate:

„Poți să dărâmi oricând un gard, a zis ea. Și pe urmă să ridici altul în altă parte. Să schimbi complet configurația terenului într-o zi sau două. Împărțirea unui pământ prin garduri e ceva vremelnic. Poți schimba lucrurile la fel de ușor cum ai schimba un decor de teatru.”

Doar casa lui Rick păstrează urmele vechii civilizaţii. E o casă veche care poate trece uşor drept muzeu, are covoare şi mobilă din lemn adevărat, iar tehnologia este cu desăvârşire absentă:

„Holul avea dușumele din lemn de culoare închisă și am trecut pe lângă un cufăr deschis în care fuseseră puse diverse obiecte, cum ar fi lămpi sparte sau pantofi desperecheați. Rick m-a condus într-o cameră mare, cu ferestre largi, ce dădeau spre câmpuri. Mobila nu era modernă și interconectată, precum cea din Planul Deschis: înăuntru erau un șifonier mare de culoare închisă, covoare cu modele decolorate (…) cărți, ceasuri cu cadrane rotunde, mese joase.” (p. 148)

În această lume a viitorului, timpul, spre deosebire de spaţiul supus modificărilor permanente, are curgerea sa, egală cu sine, fără sincope şi fără posibilitatea anulării vreunui moment. Timpul roboţilor este efemer, la fel ca cel al oamenilor. Ieşirea din termenul de garanţie survine inevitabil, şi unica eternitate pe care o cunoaşte un produs cu inteligenţă artificială, cum este Klara, se dovedeşte singurătatea unui depozit abandonat. Tehnologia avansează rapid, alte generaţii de roboţi vin să le ia locul celor din seriile B2 şi B3.

Proza lui Jules Verne şi cea a lui Asimov sunt principalele referințe când discutăm despre funcția anticipativă a literaturii – ocolul Pământului se poate face astăzi destul de uşor în 80 de zile, iar distanța de la Pământ la Lună este lesne acoperită de misiunile de tip NASA. Lumea viitorului capătă, mai întâi, formă în mintea unui scriitor şi, într-un fel absolut misterios (şi neverificabil), devine, treptat şi secvenţial, realitate, încât uneori literatura oferă acest privilegiu de a privi spre tipare sociale posibile.

Creația presupune, în esenţă, preluarea unui model, act mimetic, dar şi materializare a unor resurse latente. Un robot cum este Klara poate imita mersul, comportamentul, discursul oricărui om din preajma sa. Problema care împarte personajele acestei distopii în două tabere este dacă sufletul poate fi sau nu imitat. Clonarea pare să fie o soluție depășită sau, oricum, neluată în calcul. Dar este oare posibil ca un robot să devină nu o copie, ci, prin suprapunere perfectă (în plan fizic și emoțional), prelungire a unei fiinţe, făptură consubstanţială cu… Dumnezeu?!

Am citit Klara și Soarele după ce citisem Să nu mă părăsești. Ambele proze au structura romanului distopic şi, prin problemele de etică şi de psihologie aduse în prim-plan, nu sunt deloc simple SF-uri. Klara şi Soarele mi s-a părut mai interesant prin schimbarea de perspectivă pe care o creează: roboţii sunt surogate umane perfecte, au sentimente, trăiesc şi mor, în felul lor, din pricina singurătăţii. Nu e nevoie să părăseşti Pământul, să călătoreşti spre Solaria lui Asimov, un Soare gol îi vizitează pe oameni, deschizând celor care pot să-l perceapă un orizont metafizic, necesar într-o societate care trăieşte abulic, fără niciun fel de credinţă.

După lectura acestui roman, s-ar putea să vă placă, din motive temeinice, mai mult roboții decât oamenii.

Klara şi Soarele de Kazuo Ishiguro