„Suntem deja uitarea ce vom fi” – Hector Abad Faciolince

Un titlu copleșitor – primul vers dintr-un poem al lui Borges intitulat „Epitaf”. Mai sugestiv de atât nu se putea alege un titlu pentru bagajul emoțional pe care ni-l înfățișează această carte. O evocare sfâșietoare, dar nu și lacrimogenă a unui tată excepțional, din perspectiva fiului care l-a venerat. Nu este o biografie și nici o carte de memorii propriu-zisă. Dacă aș spune că ea reprezintă un fel de omagiu, ar fi poate prea puțin. Mai degrabă, așa cum mărturisește la final și autorul, este o încercare de a amâna o vreme instalarea uitării. Sau, spun eu, un fel de exorcizare a durerii. Poate că e toate acestea la un loc și mai mult de atât. Sunt convinsă că nu voi putea spune tot, nici nu trebuie să fac asta. Este una dintre cărțile cărora le-am intuit impactul și frumusețea mult înainte de-a le citi. Și cred că doar un spirit sud-american putea concentra în această manieră melanjul de trăiri ce ne izbește din paginile cărții.

„Cred că singurul motiv pentru care am fost capabil să scriu în continuare în toți acești ani și să-mi încredințez tiparului scrierile este pentru că tata s-ar fi bucurat mai mult decât oricine dacă ar fi citit aceste pagini pe care el nu a mai ajuns să le citească. Pe care nu le va citit niciodată. Este unul dintre paradoxurile cele mai triste ale vieții mele: aproape tot ce am scris, am scris pentru cineva care nu poate să mă citească și chiar și această carte nu este altceva decât o scrisoare către o umbră.” – pag.26

Dragostea nemărginită a unui tată, tabloul unei familii bine închegate, o frescă a Columbiei anilor ’60-’80 – țară măcinată de conflicte socio-politice cu finaluri sângeroase – acestea ar fi o parte din coordonatele acestei scrieri impresionante, în care accentele elegiace se împletesc cu un amplu fond al ideilor din cele mai importante sfere ale gândirii umane. Victimă a unui asasinat politic, Hector Abad, tatăl autorului, a avut o viață plină, pe care și-a dedicat-o idealurilor sale de îmbunătățire a condițiilor de trai în Columbia, luptând cu pașnica armă care este cuvântul împotriva nedreptăților și inegalităților ce domneau în societatea columbiană a acelor vremuri nu foarte îndepărtate. De aceea cartea poate fi citită pe mai multe planuri – emoțional, dacă ne axăm pe drama umană și familială, istorico-politic, dacă avem în vedere studierea acestui domeniu, sau filosofic, dacă percepem totul ca pe o meditație asupra existenței umane. Oricare ar fi modul în care alegeți să o citiți, țesătura migăloasă a frazelor vă va învălui din primele pagini şi vă va introduce într-o frumoasă poveste de viață, cu atât mai frumoasă cu cât intensitatea tristeții din paginile sale crește. Şi totuși, nu tristețea este sentimentul predominant. Cel puțin eu nu m-am simțit copleșită de ea pe măsură ce parcurgeam cartea. Într-un fel sau altul, cuvintele pe care fiul le așterne pe hârtie în memoria tatălui său au mai degrabă puterea de a aduce un sentiment de acceptare a finalului inevitabil pentru oricare dintre noi. Moartea este, într-adevăr, un subiect trist, dar în aceeași măsură se înscrie în firescul existenței noastre. Încerc să îmi cristalizez impresiile şi una din ideile ce-mi bântuie prin minte în urma acestei lecturi este speranța pe care o aduce cuvântul scris, ca una dintre puținele forme în care omul are puterea de a stropi ceva cu apă vie. Fie că e vorba de sine, de o altă persoană, sau pur si simplu de un lucru oarecare. Nu este nimic nou în ceea ce spun eu, însă acesta ar fi unul dintre mesajele pe care mi le-a transmis această carte.

Sursa foto: www.eldiario.es

În tot amestecul acesta de trăiri și evenimente se strecoară uneori aromele fascinante ale Americii de Sud – fructe cu denumiri exotice sau mâncăruri ale căror nume și compoziții te poartă pe acele meleaguri. Recunosc, și pentru cei ce mă cunosc nu e un secret, pasiunea mea pentru respectiva zonă geografică, atât în ceea ce privește peisajul, cât și/sau mai ales sub aspect literar. Astfel că pentru mine savoarea cărții a fost mai intensă și din acest motiv.

„Unul dintre lucrurile cele mai dure pe care trebuie să le facem când ne moare cineva sau când ne este ucis, este să ne uităm prin sertarele lui și să le golim. (…) A deschide sertare este ca și cum ai săpa brazde în creierul altuia;” – pag.237

Poate că într-adevăr titlul este trist sau cel puțin așa pare, însă statuează un adevăr de care ar trebui să fim clipă de clipă conștienți și să facem în așa fel ca el să nu mai doară. Din cei mai mulți dintre noi rămân pentru o vreme doar câteva simboluri cioplite în piatră, până când și acestea se șterg, urmând fireasca lege a naturii. Puțini se pot sustrage uitării. Și, cu toate că nu văd cum ar putea să ne mai pese o dată ce ne încheiem misiunea, în sinea noastră există acea de neînțeles dorință de a nu fi uitați de cei ce rămân, dorință născută poate din aceea a nemuririi la care nu putem accede fizic. Un fel de consolare, aș putea spune, în fața implacabilului. Naivă consolare, de altfel.

Multe sunt gândurile pe care mi le-a iscat această carte. Știu că am deraiat oarecum de la ceea ce înseamnă o recenzie, însă cred și sper că prin ceea ce am scris veți înțelege ideea principală – merită să citiți cartea.

Editura: Curtea Veche Publishing