Catherine Banner – „Casa de la Marginea Nopții”

„Castellamare rămânea aceeași stâncă într-o mare neagră și necuprinsă. Spre nord, luminile Italiei și ale Siciliei scânteiau palid. Spre sud, întunericul era neîntrerupt.” (pag. 36)

Dacă nu aș fi citit pe coperta a patra a cărții că insula Castellamare este imaginară, aș fi întreprins o căutare pe internet a acestui loc ispititor, plasat undeva în apele din sudul Siciliei, care m-a fascinat de când am pășit prima oară pe el prin intermediul lecturii și al imaginației. Atât de viu, de palpabil, plin de arome și de oameni în carne și oase, încât mi-a fost greu să îl consider o ficțiune. Aproape un secol din viața unei insule, urmărind în principal destinul unei familii, din generație în generație, un destin acompaniat de povești și de umbrele celor care au fost și au marcat puternic existența celor care încă sunt. Este uimitor cum ștafeta predată din tată în fiu sau fiică estompează cumva absența celor care și-au încheiat misiunea. Casa de la Marginea Nopții, acel loc încărcat de istorie, de speranțe și visuri, este liantul dintre aceste generații ale familei Esposito, și, cumva, în subsidiar, dintre insula de ieri și insula de azi.

„Orașul în sine vădea acea neclintire obtuză a locurilor neînvățate cu vizitatori. Strada principală era luminată din loc în loc cu felinare electrice înnegrite, iar pe străzile laterale se vedeau felurite lămpi cu gaz atârnate de balcoane. Belșugul de cimbru și de busuioc parfuma întunericul. A fost nevoit să umble prin tot orașul în căutarea unor semne de viață. A mers pe strada cu prăvălii, al căror nume era vopsit cu litere mari și negre direct pe tencuială; a trecut pe lângă o fântână cu miros de baltă și un pavilion cu vedere spre mare.” (pag.36)

În Castellamare știrile ajung cu întârziere, viața curge molcom, legănată de vuietul valurilor și de parfumul florilor de bougainvillea, flori de care m-am îndrăgostit înainte de a ști cum arată și, mai ales, cum miros. Dar, cu toate că influențele din exterior pătrund mai greu în acel spațiu binecuvântat, nenorocirile din lume nu-i ocolesc nici pe locuitorii insulei. Povestea începe în preajma primului război mondial, când pe insulă se nasc doi copii, în aceeași noapte, „gemeni din mame diferite”. Dar, dacă e să ne luăm după buchetul de povești adunate de Amedeo Esposito în caietul roșu, povestea începe cu mult timp în urmă, când cea devenită Santa Agata a salvat insula de blestemul plânsului. Amedeo este cel de la care pornește istorisirea, cel care se stabilește în vechea clădire numită Casa de la Marginea Nopții și o readuce la viață. Copil orfan, studiase din greu să devină medic, iar soarta îl adusese pe acele meleaguri rupte de civilizație și acolo începuse să practice cu drag meseria pentru care se pregătise, cel puțin o vreme. Până când zvonurile și bârfele iscate de nașterea celor doi copii îl aruncă în dizgrație. Căci, într-un loc atât de mic, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, e suficientă o vorbă aruncată în vânt pentru a distruge viața unui om, iar moralitatea este o cerință imperioasă. Această cumpănă nu îl distruge, ea este cea care, într-adevăr, îi schimbă cursul vieții și, într-un fel, influențează și destinul urmașilor săi. Ea este cea care pune piatra de temelie a legăturii puternice dintre familia Esposito și localul Casa de la Marginea Nopții.

„Erau acolo doctorul Amedeo, Pina, părintele Ignazio, nepoata lui Rizzu ducând-o de mână pe Gesuina, bătrânii jucători de scopa, ba chiar și băcanul Angelo, care nu schimbase mai mult de trei cuvinte cu el și care până cu o lună în urmă fusese fascist.” (pag. 185)

La Casa de la Marginea Nopții se bea cafea, limoncello, arancello, se mănâncă prăjiturele și chifteluțe de orez, iar bătrânii jucători de scopa sunt nelipsiți – și vreme de un secol, ei sunt tot acolo, tot bătrâni, tot pasionați de jocul lor și de bârfele care nu încetează să circule, chiar și când acestea nu mai reprezintă singura distracție de pe insulă. Bătrânii jucători de scopa apar ca un leitmotiv, asemenea văduvelor orașului, care au propriul comitet și obiceiuri ce nu par a se schimba de-a lungul deceniilor care se scurg, chiar dacă nici văduvele, nici bătrânii jucători de scopa nu mai sunt aceiași.

„Spre sfârșitul războiului, cu toții aveau să mănânce melci și verdeață. Deocamdată, Maria-Grazia oferea la bar un fel de imitații aproximative ale fabuloaselor prăjituri de odinioară; arancello și limoncello preparate în casă, pe care le cumpăra direct de la văduvele bătrâne de pe insulă; și ceea ce ea botezase caffe di guerra: apă fierbinte cu o urmă de praf de cafea. Cu intermitențe, lamentându-se în gura mare, oamenii continuau să vină la Casa de la Marginea Nopții, fie și numai pentru a fi unii în compania altora. Maria-Grazia, în ultimii ani de război, când toate liniile ferate erau bombardate și porturile ocupate, avea să născocească mâncăruri fantastice pentru clienți, din ceea ce se mai găsea, o limonata de casă, fără strop de zahăr, cafea de cicoare, roșii-cu-pâine, pâine-cu-ceapă, pâine-cu-verdețuri.” (pag. 148-149)

Atmosfera este fascinantă și uneori ai senzația că timpul stă în loc, acolo, pe insulă, chiar dacă vin fasciștii, chiar dacă vine războiul și apoi modernizările deceniilor următoare. Copiii de ieri devin bătrânii de azi și totuși, timpul pare că încremenește când privești cu ochii minții peisajele din Castellamare. De o parte, țărmul continentului, cu luminile sale pâlpâitoare. De cealaltă parte, marea întunecată și nesfârșită. E un loc pe care fie îl îndrăgești din toată ființa, fie îl disprețuiești și abia aștepți să evadezi din el pe continent. Cel puțin acestea sunt sentimentele care îi animă pe cei care se nasc pe insulă. Unii se simt legați de ea prin fire invizibile și indestructibile. Alții se simt apăsați de atmosfera și de limitările inerente unui loc rupt de lume și își doresc să plece peste mări și țări, să își croiască viața pe alte meleaguri.

Iluziile localnicilor creșteau aidoma mirajelor, devenind nemăsurate și excentrice. „Poate o să avem și noi cluburi de noapte, ca la Paris”, visau tinerii pescari pe veranda Casei de la Marginea Nopții. „Un șir întreg de baruri, nu doar două, demodate și pline cu jucători de scopa. Un magazin în toată regula, cu haine noi de la Milano”. Fiindcă era greu să te mai mulțumești cu hainele obișnuite, comandate de pe continent și împachetate în hârtie maro sau cumpărate de la prăvălia văduvei Valeria, unde de zeci de ani vedeai în vitrină aceiași chiloți decolorați, aceleași șosete și veșnicii pantaloni de înmormântare. (pag. 325)

Realitatea se contopește cu legendele care circulă pe insulă, cu poveștile ce conțin în ele o doză consistentă de fantastic. Apariția fantomei lui Pierino, bătrânul pescar care își găsește moartea în urma unei crunte bătăi primite din pricină că nu avea simpatii fasciste este privită cu naturalețe de locuitorii insulei. Este un loc în care nu e greu să crezi în miracole și în fenomene supranaturale. În fiecare an, Santa Agata, ocrotitoarea insulei, are parte de procesiuni fastuoase, pline de flori, de veselie, pe ritmuri de organetto. Și totul se înscrie în codul nescris al insulei, un cod pe care reușești să îl descifrezi doar după ce îți legi sufletul de acel pământ înconjurat de ape.

Este foarte bine scris romanul acesta, iar vârsta autoarei îmi sporește admirația, căci îmi dau seama de amploarea documentării necesare pentru a-l scrie. Dar, în afara documentării, talentul narativ este cel care primează și acesta este de netăgăduit. Pasiunea autoarei pentru povești se vădește în faptul că fiecare dintre cele cinci părți ale cărții debutează cu o poveste culeasă din folclorul local și apoi adaptată, încât să apară ca o parabolă în preambulul evenimentelor ce urmează a fi relatate în respectiva secțiune.

Editura: Humanitas Fiction