Oglinda cu margini de ceață

La începutul piesei, un cuier cu formă rotundă, de candelabru, este aşezat în mijlocul scenei. În cuierul acesta îşi pune fata „hainele străine”, costumul negru, bărbătesc, pe care-l îmbracă direct peste rochia albă de dantelă. Tatăl ei îi atrage atenţia că n-are voie să se poarte ca un băiat, îi interzice Legea: „Sufletul se tulbură când trupul îmbracă haină străină”. Yentl nu acceptă însă „haina” femeilor care, deşi isteţe, au mintea goală. Ei îi place să studieze Talmudul, să caute în cărţile sfinte răspunsuri la întrebări complicate, să intre în jocul ciudat al unei false identităţi. Nu se priveşte aproape niciodată în oglinda veche de lângă cuier, în care este greu să vezi ceva, în oglinda cu margini de ceaţă.

Scena se prelungeşte pe mijlocul sălii de spectacol printr-o pasarelă, de unde Yentl şi, mai rar Avigdor, ajung pentru a vorbi cu sine, cu Dumnezeu şi cu spectatorii. Această prelungire, plasată la nivelul scenei, deasupra scaunelor, trece dincolo de primele trei rânduri. Aşa că actorii rămân la nivelul umerilor noştri şi cumva în mijlocul nostru. Dar senzaţia de suspendare deasupra unui gol este puternică. Ai zice că Yentl nu e singură, că este cu noi, dar lucrurile nu stau deloc aşa, pentru că privirea fetei se înalţă, de cele mai multe ori, către o lumină care coboară, ca într-o sinagogă, de sus. Privirea i se agaţă de această lumină. De jos, fetei i se vede bărbia ascuţită, pe care ai putea-o considera semn de voinţă puternică. De altfel, oriunde s-ar afla, mai aproape sau mai departe de noi, Yentl ocupă mijlocul scenei.

De pe acestă pasarelă, Yentl ne dă bună seara şi aşteaptă răspunsul nostru la salut. Şi răspunsul vine, aşa că fata îşi aprinde pipa, îşi scoate pălăria şi îşi începe povestea: „Sufletul se tulbură când trupul îmbracă haină străină”. Sunt cuvintele tatălui ei, rostite înainte de moarte. Actorul nici nu mai e în scenă când se aud aceste cuvinte – doar vocea lui de tată răsună puternic, ca un avertisment, pe care Yentl îl ignoră. Yentl îmbracă haina de doliu, un voal cernit, peste rochia de un alb intens. Numai haina de ceremonie a rabinului mai este la fel de albă. Aproape de acest alb sunt şi cămăşile bărbaţilor tineri, care studiază Talmudul. La slujba din sinagogă, în faţa celor 10 rabini, Yentl îşi impune voinţa: deşi femeie, ea va face, la înmormântare, Kaddish (rugăciunea), fiindcă tatăl ei nu a avut un fiu.

Când îi rămâne cămaşa pe dinafară, necuviincios, Yentl cere iertare publicului şi-şi îndreaptă ţinuta – „Mă scuzaţi, mă scuzaţi…”. Când are incertitudini şi vrea o confirmare, Yentl întreabă din nou publicul: „Credeţi că e uşor ca doi oameni care nu ştiu ce trebuie făcut să rămână singuri?” Şi publicul îi răspunde: „Nu, nu-i uşor”. Dar Yentl nu e mulţumită şi ne contrazice: „Ba da, e foarte uşor! Fiindcă ignoranţa oamenilor este foarte adâncă!” Asta este şi explicaţia faptului că Yentl, pretinzând că e bărbat, se poate căsători, cu acordul întregii comunităţi, cu cea mai frumoasă fată din oraş, cu Hadass. Şi nimeni nu-şi dă seama că Yentl nu e bărbat, ci e femeie! Nici Avigdor, nici croitorul, nici părinţii fetei. Nici măcar Hadass! Oglinda în care toţi ceilalţi o privesc pe Yentl are margini de ceaţă: nu se vede mai nimic în ea. Trupul, acoperit de haine bărbăteşti, rămâne la vedere, în suflet nu ştie nimeni cum să privească.

Amândouă, Hadass şi Yentl, iubesc acelaşi băiat, pe Avigdor. Tânărul Avigdor se simte atras şi de Hadass, şi de Yentl. Hadass nu prea ştie ce este iubirea – ea ştie doar ce crede comunitatea că trebuie să ştie o fată, mai nimic. Yentl însă este perfect conştientă de sentimentele ei, aşa cum ştie că a căpătat o identitate incertă, e „şi bărbat, şi femeie”. Este la mijloc.

Un singur moment face, în piesă, excepţie de la această imagine obsesivă a centrului, fiindcă atenţia se distribuie în două zone. În scena îmbăierii rituale a miresei, lumina cade pe Hadass, tânăra care va deveni femeie. În jurul ei, în alb, alte femei o îmbrăţişează, îi dau curaj şi o ajută să treacă printr-o purificare ritualică. Este dezbrăcată de haine şi coboară, undeva, în fundal, într-un râu, care rămâne ascuns vederii noastre. În acelaşi timp, lumina cade şi peYentl, care stă ghemuită pe treptele laterale, într-o parte a scenei. Are un picior desculţ. Yentl strânge la piept, cu disperare, o singură gheată. Perechea ei, o gheată galbenă, a rămas în celălalt picior. Lângă Yentl, privind fascinat scena îmbăierii, Avigdor poartă în picioare pantofi negri. Toţi bărbaţii din piesă poartă pantofi negri. Doar Yentl poartă ghete galbene, nu pantofi negri, ci ghete galbene. Femeile venite la îmbăierea miresei sunt toate desculţe.Yentl nu e nici desculţă, ca celelalte femei, nici încălţată de-a binelea. Este la mijloc. Ea are o gheată galbenă în picior şi una la piept.

Yentl va pleca din viaţa celor doi, care vor avea o căsătorie fericită. În secvenţa finală, o fetiţă stă pe aceeaşi pasarelă, cu o carte deschisă în mâini: citeşte din Talmud, ajutată de tatăl ei, Avigdor, fără ca mama ei, Hadass, să ştie de acestă încălcare a Legii. Fetele nu au voie să studieze Talmudul, deşi se spune că aşa ajungi să creezi porumbei şi flori din aer. Pe fetiţă o cheamă Yentl.