Feliile… Mandarinei

Despre Răzvan Petrescu scriu pentru prima oară. L-am descoperit, ca prozator, regretabil de târziu. Prima carte care mi-a ajuns în mâini a fost pur și simplu dintr-o, zic acum, fericită întâmplare. Citisem articole de prin Dilemateca, îmi plăcuseră, hâtre, ironice, miezoase pe spații scurte și percutante. Exerciții în care ironia și ludicul făceau (și fac și azi) casă bună. Reconfortante ca o limonadă cu mentă și cu ghimbir, aș zice. Ghiceam, în spatele lor, un om inteligent, nonconformist, luptând cu sârg împotriva propriei timidități. Un scriitor care evită mereu locurile comune, căldicele, care a înțeles devreme cât de periculos poate fi să te lași în voia… curentelor, a modelor, a manierismului literar. Răzvan Petrescu scrie mai puțin decât alții, parcurgând însă kilograme și kilometri de cărți care-i ajung, spre triere și promovare, sub ochii aparent cinici. Privește lumea din jur, implicit pe cea literară, autohtonă sau de aiurea, exact prin aceeași grilă care funcționează și în ceea ce îl privește. Cu o necruțare comică și ușor nostalgică. Aciditatea aceea în care răzbate un umor când tandru, când înțepător. Lumea îi pare o sursă inepuizabilă de situații care devin crochiuri literare, veritabile metafore dezvoltate, altfel decât le știi în cazul altor scriitori. Fiecare text din seria prozelor scurte este un sâmbure de roman. Fiecare sâmbure poate fi, la rându-i, dezvoltat. Doar că nu aceasta e miza scriitorului. Exercițiile de proză scurtă, extrem de reușite în forma lor actuală, funcționează ele însele într-o carte precum iată, Mandarina, ca mărgelele dintr-un șirag. Aparent autonome, cele 19 texte, plus Postfața (tot un exercițiu confesiv-prozastic), alcătuiesc un tot unitar, organicitate observabilă la multe niveluri.

Despre Mandarina s-a scris imediat după apariția ei pe piață. Scriitori, critici, prieteni, fiecare a întâmpinat-o cu entuziasm. A fost nominalizată și dublu premiată (Premiul revistei Observator Culturalși al Ziarului de Iași, cred). S-a scris inclusiv la noi, pe site-ul Bookhub.ro. Am vrut cartea doar pentru plăcerea pur gratuită de a mă reîntâlni cu prozatorul Răzvan Petrescu. Dar, așa cum s-a mai întâmplat și în alte cazuri, m-au furnicat degetele întru scris despre. Și, cum altfel să scrii, decât „împrumutând” ceva din abordarea șugubeață și (auto)persiflantă a scriitorului?!

Dacă vă faceți timp să citiți cartea, mare grijă la așteptările pe care le aveți, oameni buni, mai cu seamă dacă sunteți la „prima întâlnire” cu Răzvan Petrescu, nu-l aveți prieten de Facebook, nu l-ați văzut/citit/auzit niciodată. Nu-l recomand celor care agreează stilul pompos, epatant, nici pudibonzilor (sinceri sau contrafăcuți), iar celor lipsiți cu desăvârșire de simțul umorului nici atât. Aviz cucoanelor aflate în căutare de sentimentalisme răsuflate, „refuzate de idee” sau de mai știu eu ce, pour mon Dieu…

Aparent, Răzvan Petrescu scrie despre viața cea de toate zilele (și silele, câteodată), despre fricile mai mari sau mai mărunte, despre sine prin ceilalți, despre aparent nimic în unele cazuri. Atenție, doar aparent! Tot o mască (pe care nu o poate confecționa/purta oricine…) este și abordarea stilistică, vădit superfluă, de-constructivă, aș zice chiar demitizantă, dacă nu aș intui, în secunda următoare, că autorul se va strâmba la minecu îndreptățită ironie, fie ea și mucalită.

Tați și fii, relații fragile sau, dimpotrivă, mereu în (re)formare, meserii și meserii, vorba ceea, dar mai cu seamă cea de scriitor și/sau de lector la oeditură, viața în comunism/după comunism, fragmente în care ghicești cum biografia se strecoară tiptil în text, colorându-i carnea cu accente când ironice, când nostalgice. Fără ca lacrima să pornească vreodată pe obraz. Ea, lacrima, e cumva îndărătul corpului de litere, în culise, alunecând neștiută, nevăzută, nenumită. Felii de mandarină, mai dulci sau mai amare, textele din această carte sunt frânturi de poveste pe care le poți plia pe propria poveste până la un punct. Emoția se naște treptat, aglutinant, din detalii aparent minore: tatăl-idol, cu care la început te joci sau cu care te întreci în joacă, tatăl care ascunde apoi sticlele de băutură în cele mai neașteptate locuri, pe care îl cari de la cârciumă acasă, tatăl pe care îl învingi mai târziu la skandenberg (splendidă metaforă a maturizării filiale șia inversării rolurilor). Un bărbat, căruia părinții i-au interzis bucuriile specifice vârstei și care i-au întors spatele refugiindu-se în egoista lor poveste de cuplu, se încrâncenează întru realizarea profesională, apoi după 40 și nu știu cât, în urma unui greșit diagnostic medical, decide să-și trăiască viața cu o furie de care râzi sănătos dacă nu ți-ai spune că, de fapt, mulți dintre semeni nu realizează niciodată cum trece viața pe lângă ei…

Într-un alt text, Răzvan Petrescu imaginează un soi de policier cu accente vădit parodice, în care scriitorul (ca personaj al textului respectiv) descoperă că poate influența nu doar viața, respectiv moartea ființelor de hârtie, ci și pe cea a vecinilor de bloc, drept pentru care se folosește de acest neașteptat atu și-și „arondează” toate femeile din imobil, omorându-le în prealabil bărbații doar prin forța macabră a cuvântului scris.

Să nu căutați cumva textul care dă titlul cărții. Nu există. Eu nu m-am miratdeloc. Cum să fie atât de convențional Răzvan Petrescu?! Nici măcar nu-s sigură că titlul acesta face trimitere la gustosul fruct exotic. S-ar putea ca autorul să se amuze teribilde treaba cu „feliile” mandarinei, de intrepretările noastre mai mult sau mai puțin fanteziste.

Nu am dat nici titluri din volum. Nici măcar citate. Mi-ar fi greu să aleg, la câte „semne” și sublinieri am făcut. E o carte antistres. În același timp, e și o carte de corazon. O privire zăbovitoare asupra vieții și asupra iminenței morții. Dincolo de ludic și de ironie ghicești tremurul interior, frisonul. Sublimat artistic, dar nu mai puțin uman.

Cred că voi încheia, totuși, cu un citat, prezentarea mea altfel decât cele de până acum:

„La presenectute nu te mai întrebi ce e viața, din moment ce observi din ce în ce mai limpede că nu are greutate. Ți se pare tot mai lipsită de sens, sau vezi cum își schimbă sensul, devenind exact așa cum este atunci când o decojești de entuziasm și de alte afecțiuni, ca pe-o ceapă: absurdă, penibilă, prea scurtă (…) Uiți numărul de autobuz, nume de actori, cine-a compus cutare simfonie sau piesă de jazz sau cum se cheamă piesa, uiți sintaxa, uiți cuvinte (…), uiți cărți întregi, prin urmare îți poți reciti întreaga bibliotecă de parc-ar fi nou-nouță (…), nu mai ai demult bunici, nici tată, fratele ți s-a stins, la fel și unii oameni pe care-i iubeai, iar ceilalți așteaptă la rând cu plase în mâini, te gândești cu spaimă, cu dragoste la cine mai zăbovește dintre cei de altădată (…) timpul trece ca un mafiot și-ai risipit deja mii de zile, și-a dispărut orice mister din prezentul tău care-a și plecat, în asta constă catastrofa îmbătrânirii, volatilizarea misterului, rămâi gol ca o carcasă diformă și singura noimă încă vizibilă trăiește în fiul tău, hamster și puținii prieteni rămași”.

E din Postfață (Ritualul senescenței). Ultimul text. Tulburător. Citabil în întregime.

Aceasta este cartea. Fiți, când aveți timp, mandarinezi.

„Mandarina” de Răzvan Petrescu