STAI SĂ-MI PUN UN PALTONAŞ

Din primul rând, se vede mai întâi decorul. Extrem de inestetic, intenţionat urâţit: o secţie de poliţie care are aspectul deplorabil al locurilor de genul acesta – un spaţiu de încarcerare, tabloul cu Most Wanted, un raft cu dosare, un birou şi multe scaune capitonate, evident, grozav de urâte. O uşă maro, care nu foloseşte la nimic, fiindcă se deschide chiar pe mijlocul scenei, ca un paravan lateral, dar care creează, într-adevăr, iluzia unui spaţiu compartimentat. Interesant este că acest spaţiu capătă aspect de loc intim, dacă observăm (şi n-ai cum să nu observi!) chiuveta, ligheanul şi chiar perdeaua de duş, trasă peste zăbrelele de la arest. Ca Fănică Tipătescu, comisarul-şef îşi rade mustăţile, dis-de-dimineaţă. În fine, pe scenă există şi o măsuţă cu un raft, pe care se află sticle de coniac şi ceşcuţe, pentru momentele, destul de frecvente, când interogatoriul devine şuetă. Rapoartele oficiale sunt scrise tot pe această măsuţă, nu la birou.

Cea mai importantă idee scenografică/regizorală este aceea de a muta scena în sală. Se trece de mai multe ori printre rândurile ocupate de spectatorii care se trezesc cu surpriza, trăită entuziast, de a deveni actori. Unuia dintre spectatori i se dau bani spre păstrare, altuia i se cer un pix şi o foaie, pentru o declaraţie. Momentele acestea când sala devine scenă relansează spectacolul, în mod ingenios, eliminând senzaţia de trenare a acţiunii. Nu mai eşti pe margine, eşti şi tu în plină acţiune, pentru minute bune, suficient cât să-mi doresc, la un moment dat, ca actorii să se ducă la locul lor, înapoi, să urce pe scenă. Publicul reacţionează, aplaudă, râde. Acesta-i momentul de care se bucură din plin actorii care simt că stăpânesc sala.

În scenă, permanent, există o pereche de ochi exoftalmici. Albaştri. Psihotici. Sunt ai soţului care are deja o soţie, dispărută în condiţii suspecte, în urma unei conflict între cei doi. Soţul vine să se asigure că nu va plăti eventualele datorii ale soţiei sale plecate în lume. Tipul omului meschin, sociopat, neatrăgător, bărbatul cu pălărie á la Charlie Chaplin şi costum cadrilat („Stai să-mi pun un paltonaş!”), soţul are ghinionul ca o femeie străină să pretindă, cu martori, că-i este soţie. Acesta este firul pe care se construieşte acţiunea piesei, într-o bună logică a filmului poliţist, cu răsturnări de situaţie şi suspans. Domnul Corban (Cosmin Seleşi) se străduieşte, fără succes, să demonstreze că este victima unui complot.

Până la un punct, spectacolul pare să ia ca referinţă Scrisoarea pierdută sau Noaptea furtunoasă. Există, fizic, un plic, expediat deun notar şi adresat doamnei Corban. Se aude, familiar, replica: „Ce scrisoare? Care scrisoare?” Poliţaiul (Lucian Ghimişi, într-un rol care i se potriveşte) are „famelie mare”, 7 copii, însă e berbant. Vorbeşte prost, previzibil, pe un ton grosolan şi excesiv de autoritar: „tolofonie”, vrea un „ceferticat”, vorbeşte despre evenimente care au „suvernit”, îl acuză pe Corban de „injective” şi „canomnii”. Ameninţă: „Dacă deschideţi gura, vă-nchid!”.

Apoi, îţi dai seama că şi dintr-un Cehov ratat este ceva în piesa asta – mai ales în personajul feminin, interpretat de Alexandra Velniciuc. Pretinsa doamnă Corban calcă pe poalele rochiei de mai multe ori, dar nu se împiedică, fiindcă are siluetă cehoviană. Mai are şi o rochie vişinie, cu bordură de dantelă albă, botine de lac, bej, haină elegantă, lungă, cu margini îmblănite şi căptuşeală aurie. Şi o geantă roşu-ciclamen, tip Chanel fake, imitaţie de crocodil, de care nu se desparte deloc. E frig, fiindcă e iarnă în staţiunea montană Chamonix. Pe scenă, se văd două sobe urâte, metalice, şi chiar un braţ de lemne. La un moment dat, preotul Maxim este pus de comisarul-şef să facă focul. Îi trebuie nişte hârtii, să-l aprindă, aşa că sunt rupte foile din dosar. Te întrebi când o să vină cineva să întrebe de livada cu vişini. De Cioran vine vorba când gardianul greşeşte, într-o declaraţie, numele lui Corban. Şi adevărul este că, în anumite porţiuni, secţia de poliţie de pe scenă seamănă cu o mansardă pariziană.

Nu m-am gândit niciodată la Scrisoarea pierdută a lui I.L. Caragiale ca la un scenariu poliţist. Pentru mine, acesta este meritul cel mai seamă al piesei Capcană pentru un bărbat căsătorit, care a deschis, la Teatrul „George Ciprian”, Festivalul „Buzău Iubeşte Teatrul” (19-26 mai 2018).

Capcană pentru un bărbat căsătorit – Teatrul Elisabeta București