Bărbaţi în sălbăticie

Se spune că nu ne conştientizăm limitele umane decât în conjuncturi care impun alegeri decisive. Doar ele jalonează definitoriu cine şi ce suntem, ce putem, şi ce nu putem sau nu vrem să facem. Dar mai ales ceea ce ar trebui să facem şi refuzăm, din varii motive, să facem.

Cu Apele Nordului, Ian McGuire scrie un roman puternic şi aspru, despre înfruntarea dintre om şi pustietatea apelor arctice, dintre om și pornirile lui animalice. O carte din care frumuseţea şi fărâma de umanitate răzbat greu, din adâncuri, într-o lentoare sinonimă cu ritmurile vieţii trăite la extreme.

Un vas de pescuit (o balenieră), marinari cu vârste diferite, un căpitan, un afacerist veros, un medic de bord, ape tulburi, crime. Lupta omului cu natura şi cu el însuşi. Cu propriul trecut, cu propriile greşeli, asumate sau nu. Cu propriii demoni. Zăpadă, sânge, violenţă. De parcă v-aş zugrăvi o carte apocaliptică, aşa sună, nu? Şi totuşi, nu este un roman închinat animalului din om, cât mai degrabă unul despre alegeri de viaţă. Despre vânătoarea de balene şi despre viaţa dură a harponierilor nu cred că am mai citit demult, din adolescenţă probabil. În cartea lui McGuire, răul demonic este întruchipat de unul dintre marinari, Henry Drax, iscusit harponier, dar altfel criminal cu sânge rece, alcoolic, sodomist, capabil să urzească inteligent planuri de evadare. Pentru el, omul nu e altceva decât o unealtă sau un obstacol. Drax ascultă de instincte, îşi urmează neşovăielnic vocea dintâi, brutală şi egoistă. Ucide deopotrivă din necesitate şi din plăcere. Dacă i se iveşte ocazia, nu ezită să lase un nevinovat să plătească pentru crima săvârşită de el, aşa cum se întâmplă în cazul uciderii cu sălbăticie a unui mus pe care iniţial l-a sodomizat.

Dar nici bărbaţii ceilalţi nu sunt întruchiparea vreunei virtuţi admirabile: Patrick Sumner, angajat ca medic, duce cu sine povara unei alegeri greşite încă din timpul când activa în armată; Brownlee, căpitanul de pe vasul Volunteer, este un mare băutor de brandy şi „se consideră, după treizeci de ani de măsurat cu pasul puntea de la pupa, un bun judecător de caractere”; Baxter, cel care finanţează activitatea de pescuit de pe Volunteer, în realitate este un afacerist lacom, fără scrupule, care plănuieşte şi orchestrează din umbră eşecul şi moartea marinarilor pentru a încasa prima de asigurare pentru pescador; Cavendish este lacom şi oportunist, insensibil la problemele celor din jur. Nu există, în carte, decât relaţii bazate pe interese conjuncturale; bani, evadare, plăcere sexuală, salvarea propriei vieţi. Sunt, am putea spune, relaţii pe verticală, dar fără strop de verticalitate.

Apreciem spiritul detectivistic care-l animă pe Patrick Sumner, dorinţa lui de a (se) face dreptate, înţelegem că el ispăşeşte o alegere care i-a marcat în chip nefericit existenţa ulterioară. Într-o lume dură, frustră, aşa cum este aceea de pe o balenieră, realmente înseamnă că ai cojones dacă rezişti şi dacă îi fentezi morţii tertipurile mârşave. În fond, acolo totul se transformă în care pe care. Când vasul eşuează, alegerile vin de la sine, trebuie luate decizii rapide. Relaţiile se reeşalonează la fel de rapid:

„Deşi se îndoiseră de Brownlee la sfârşit, convinşi că e ghinionist, felul în care a murit e o lovitură pentru încrederea generală. Faptul că Drax, despre care credeau că e de nădejde, chiar de admirat, e în realitate un ucigaş şi un sodomist, iar McKendrik, despre care credeau că e un ucigaş şi un sodomit, e în realitate o victimă nevinovată a uneltirilor nelegiuite ale lui Drax a născut printre oamenii din teugă, nedumerire şi îndoială de sine. Astfel de răsturnări de situaţie incredibile îi fac să se simtă stingheri şi neliniştiţi. Lumea lor e destul de dură şi de aspră, cred ei, şi fără povara complicaţiilor morale”. (pag. 188)

Cartea lui McGuire miroase a zăpadă şi a sânge. Fraze tăiate cu precizie ţâşnesc spre cititor cu o forţă colosală. Alert, colocvial, dar elegant în supleţea lui, stilul acesta reuşeşte să captiveze treptat şi să ofere imaginea, aproape cinematografică, a luptei, a încleştării omului cu natura, sălbatică şi neiertătoare ca şi el. Luna nu e un astru romantic, dimpotrivă, „e vârâtă ca un cocoloş pe gâtlejul strâmt al cerului”; zăpada înnăspreşte viaţa prin căutarea ei repetată „fulgi grei şi apoşi fac cortul să se lase şi se strâng cocoloaşe ca nişte ciripede pe coca răsturnată a bărcii rămase”, stâncile din jur au „culoarea noroiului”, iar „aerul rece strânge şi zbârceşte testiculele” medicului ieşit afară să se uşureze.

Din nicio carte a cărei acţiune se petrece în ţinuturile arctice nu lipseşte ursul. Iar întâlnirea dintre om şi urs are întotdeauna valenţe simbolice. Ursul capturat şi înfometat de marinari este hrănit şi apoi eliberat de către medicul Sumner. Este acelaşi urs care-l va elibera şi pe el ulterior, iar întâlnirile lor stau sub semnul destinului şi al miturilor străvechi despre înţelegerea tacită dintre om şi animal:

„Din spatele lui, de pe stâncile de culoarea noroiului, Sumner aude ridicându-se un muget neaşteptat, un urlet simfonic, colosal, îndurerat, primitiv şi totuşi omenesc; un strigăt dincolo de cuvinte şi de limbă, i se pare lui, coral, venit din altă lume, ca glasurile reunite ale celor osândiţi. Cuprins de groază un moment, se întoarce să se uite, dar în spate nu-i nimic în afară de zăpada care se cerne, de noapte şi de tărâmul uriaş şi gol de la vest, crestat şi de neînchipuit, învăluind ca o scoarţă trunchiul întunecat al planetei. Ursul mai rămâne o clipă în picioare, apoi se lasă greoi pe labele din faţă, se întoarce şi începe, implacabil şi fără grabă, să se îndepărteze”. (pag.235)

Reîntâlnirea lor se va produce în momentul în care raporturile de forţă se schimbă: Sumner îl ucide pe Drax în legitimă apărare, îl păcăleşte pe Baxter şi îşi face pierdută urma; ursul este capturat pentru o grădină zoologică din Berlin, pe care Sumner o vizitează accidental: „Are blana jerpelită, rară şi gălbuie, iar botul îi e pătat şi năpârlit”. Se privesc, om şi animal, într-o singurătate absolută.

„Apele Nordului” de Ian McGuire