Viața din carte

În cartea sa de dată recentă, Paralel, Mihai Buzea menționează, la un moment dat, cum a cunoscut-o pe cea care urma să-i devină soție: în autobuz, o fată citea și râdea. Contrariat și vădit curios în privința cărții, respectiv a scriitorului care determina o astfel de reacție spontană, a întrebat-o ce citește, chiar dacă părea o replică „de agățat”. Fata întoarce coperta cărții, iar băiatul își dă seama că autorul acesteia este chiar el…

Am menționat eu însămi această secvență deoarece, pe tot parcursul lecturii, am râs copios, stârnind adesea curiozitatea celor din jur, fie ei membri ai familiei sau colegi de serviciu. Stilul (auto)persiflant, momentele reconstituite, marotele, fricile, plonjările în gol (fără nicio plasă de siguranță, de cele mai multe ori), dar mai cu seamă curajul de a fi personaj în propria carte sunt, iată, atuu-urile lui Mihai Buzea, un soi de picaro modern, ale cărui avataruri existențiale (diverse slujbe, în țară și în străinătate, care îi permit experiențe de neuitat, cunoașterea mai multor medii sociale etc.) devin ulterior material pentru câteva cărți de referință pentru activitatea sa literară. Actualmente, Mihai Buzea trăiește la Bruxelles, fiind reporter prin corespondență la revista Cațavencii.

Despre ce este, de fapt, romanul Paralel? Pe scurt, despre o familie de români tineri (mamă, tată, fetiță), care emigrează, dar nu din motive strict materiale (dețin casă, mașină, slujbe plătite binișor), ci pentru că se ivește oportunitatea de a pleca. Soția are un job grozav, în timp ce bărbatul tândălește acasă, gătind și având grijă de fetiță (grădiniță, ședințe cu părinții, plimbări copilul în cârcă, ieșit la bere etc.). Mihai este, de fapt, scriitor., Unul care își imaginează cum va da lovitura cu o carte care deja se coace în minte și la care, spre finalul acestei cărți, începe deja să scrie. Aparent, crezi că ai în față un roman despre mirajul și neajunsurile/avatarurile vieții în străinătate, despre (in)adaptabilitate socială, culturală etc. Pe măsură ce înaintezi, îți dai seama, cu satisfacție, că Mihai Buzea (scriitor, narator și protagonist, adicătelea taman trei într-unul) este un dezrădăcinat de tip nou, abil în a-și camufla această ipostază sub masca jovialității, dar mai cu seamă ajutat de propria fiică, o fetiță inteligentă, intuitivă și, cum altfel? extrem de curioasă, mai cu seamă în ceea ce privește istoricul mai apropiat sau mai îndepărtat al familiei paterne. Zeci de pagini din carte se desfășoară sub forma acestei reconstituiri genealogice; suită în cârca tatălui, ținându-se de urechile acestuia, fetița cere „povești”! Pe care, se pare, le-a mai auzit de la tata: „despre mama (ta) care a murit demult”, „despre mama mamei (tale) care a murit demult” ș.a.m.d. Înțelegi însă, din tonul relatării, care trece ușor-ușor de la glumeț și jucăuș la grav, că tatăl nu povestește fetiței, ci nouă și chiar sieși. Reconstituie pentru a înțelege și, evident, pentru a nu uita: identitatea, rădăcinile, comportamente și atitudini perpetuate și repetabile în timp. În același timp, e atent la cei din jur și la reacțiile lor, la comparațiile care vin de la sine. Plimbările prin parc și prin magazine, cu fetița în cârcă sau de mână, îi prilejuiesc întâlnirea cu tot felul de „personaje”, iar interacțiunea cu acestea deschide tot felul de trape în carte. E o voluptate a relatării și a dialogului rapid, natural, care creează o reconfortantă senzație a simultaneității instanțelor narative.

Dinamica de cuplu e surprinsă în tușe (auto)ironice: soția are job, aduce bani în casă, soțul duce și aduce copila (de) la grădi, face cumpărături, gătește și, după caz, „se îmbețește” (vorba fetiței sale). E artist, scrie un roman. Material uman are destul la dispoziție. Cititorul îi află bărbatului și trecutul amoros, din scrisorile de tinerețe citite fetiței, înainte ca aceasta să adoarmă. În același registru sunt descrise și scurtele vizite acasă, în România: masa de sărbători la socri, întâlnirea cu amicii, discuțiile cu aceștia. Interesante sunt, în acest sens, capitolele intitulate „Prima Burtă” și „A doua Burtă”: aceste „burți” sunt „sertare” narative în care Mihai Buzea inserează, în stil propriu, considerații despre scriitori, despre scris, despre relația dintre autor și cititor:

„Scriitorii! Ce ființe jegoase. Animale bolnave. Capete seci. Baloane de bășini. Oamenii-minciună: citești și tu o carte, mai bună, mai proastă, cum ți-e norocul, și neisprăvitul de autor se oprește deodată din poveste ca să-ți îndese pe gât părerile lui despre orice. Despre căcățișuri. Filosofeală, aberații, teoria chibritului…” (pag.186).

„Burțile” din cărți sunt o frână. Odată scoase, opinează Mihai Buzea, „avem rețeta cărții care se vinde”. Autori precum Homer sau, la noi, Camil Petrescu, sunt ridiculizați cu umor, desacralizați. În „A doua Burtă” este rememorat un episod de viață personală care ar putea funcționa foarte bine (și)ca text autonom.

Paralel este o carte atipică în felul ei. Ai senzația, înșelătoare, a unei lecturi de relaxare, dar constați ulterior că are densitate și relevanță, că te „prinde” aproape insesizabil.

Nu e o carte pe care să o povestești celorlalți. Își scapă printre degete ca o șopârlă. E vie, mobilă, carnală. Suculentă. Paginile în care tatăl și fiica dialoghează sunt pur și simplu extraordinare. Ele dezvoltă o relație luminoasă și un firesc al comunicării directe de care doar puțini scriitori sunt capabili.

Paralel de Mihai Buzea